Scrisoare de garanţie bancară. Cerere de executare a garanţiei. Natura juridică
Cererea de executare a garanţiei bancare reprezintă o operaţiune cuprinsă în mecanismul de executare a contractului fundamental şi al celui de garanţie, neputându-se reţine natura acesteia de act juridic unilateral care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice noi între părţi, independente de contractul fundamental.
Formularea cererii de executare se face în vederea producerii efectelor obligaţiilor asumate de părţi. Obligaţia de garanţie îşi găseşte fundamentul în contractul încheiat de părţi, neputându-se susţine că din punct de vedere juridic cererea de executare a garanţiei reprezintă un act juridic unilateral, de sine stătător.
Cuvinte cheie: scrisoare de garanţie bancară, cerere de executare
(Î.C.C.J., Secţia comercială, Decizia nr.3361 din 19 octombrie 2010)
Reclamanta SC D.E.F.E.L.C. SRL a solicitat prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava formulată în contradictoriu cu pârâtele SC H.R. SA şi B.R.D. să se dispună anularea cererii de executare a scrisorii de garanţie bancară nr.58 din 4 aprilie 2008, cerere formulată de pârâta SC H.R. SA, beneficiara garanţiei.
Potrivit reclamantei, la data de 30 martie 2006 a încheiat cu pârâta SC H.R. SA un contract cadru de distribuţie bere, contract prin care societatea, în calitate de cumpărătoare, se obligă faţă de vânzător să constituie o garanţie sub forma unei Scrisori de Garanţie Bancară (SGB) pentru ambalajele primite din partea vânzătorului, pentru garanţiile ambalajelor, pentru diferenţele dintre valoarea de despăgubire şi cea garantată pentru produsele bere livrate şi neachitate şi pentru alte echipamente şi materiale necesare distribuţiei berii.
A susţinut reclamanta că şi-a îndeplinit această obligaţie prin remiterea SGB nr. 142/2007 şi a actului adiţional nr. 4547/2007 emise de BRD şi că la data de 4 aprilie 2008, în ultima zi de valabilitate a SGB, pârâta a solicitat prin cererea adresată băncii, executarea garanţei bancare, deşi în calitatea sa de cumpărătoare nu fusese înştiinţată de vânzătoare despre existenţa vreunui debit restant şi exigibil.
Potrivit reclamantei, motivele de anulare care afectează cererea de executare a scrisorii de garanţie formulată de cocontractant vizează neîndeplinirea unor condiţii de formă şi fond, respectiv inexistenţa unor acte care să ateste neîndeplinirea de către societate în calitate de cumpărătoare a obligaţiilor sale, precum şi inexistenţa la data formulării cererii a unei datorii exigibile faţă de vânzătoare.(…)
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, investit prin declinare, prin sentinţa comercială nr.5959/2009, a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de reclamantă.
Examinând înscrisurile relevante în soluţionarea cauzei, respectiv contractul cadru de distribuţie bere încheiat de cele două societăţi, scrisoarea de garanţie bancară nr. 142/2007 emisă de B.R.D. în favoarea pârâtei SC H.R. SA prin care banca garantează în mod irevocabil şi necondiţionat achitarea către vânzător, la prima cerere fără nicio altă formalitate a contravalorii ambalajelor, mărfurilor ridicate şi neachitate, precum şi cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară formulată de vânzător cu privire la virarea în contul său a sumei de 507.572 lei, tribunalul a reţinut că cererea de executare a scrisorii nu este un act juridic în sensul de negotium iuris şi nu poate fi analizată sub aspectul condiţiilor de validitate impuse de art. 48 C.civ.
Sub un al doilea aspect, tribunalul a constatat că sancţiunea nulităţii unui act juridic intervine pentru nerespectarea condiţiilor de formă şi fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, iar reclamanta invocă nerespectarea unor clauze din contractul cadru de distribuţie şi din conţinutul scrisorii de garanţie ce nu pot conduce la nulitatea cererii de executare.
Împotriva sentinţei fondului, reclamantul a declarat apel, susţinând în esenţă că instanţa a indicat un temei juridic abrogat – respectiv art. 48 din codul civil, şi a interpretat greşit natura juridică a cererii de executare a SGB care în opinia sa constituie un act juridic, obligaţia de plată asumată de bancă fiind sub condiţie suspensivă.
Prin decizia comercială nr. 37/2010, Curtea de Apel Braşov, Secţia VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă.(…)
Cu privire la natura juridică a cererii de executare a SGB, instanţa de control a confirmat calificarea dată de prima instanţă şi raţionamentul acesteia, analizarea ei sub aspectul condiţiilor de validitate nefiind posibilă în măsura în care o atare cerere nu reprezintă o manifestare de voinţă prin care se naşte, se modifică sau se stinge un raport juridic.
Cu privire la condiţiile de fond şi de formă prevăzute în mod expres în scrisoarea de garanţie bancară pentru plata sumei garantate, respectiv, prima şi simpla cerere formulată de beneficiarul garanţiei, intimata SC H.R. SA, prin care să ateste că şi-a îndeplinit întocmai şi la termen obligaţiile contractuale asumate prin contractul de livrare bere, iar SC DEFELC SRL a cumulat datorii până la concurenţa sumei garantate, instanţa a constatat că aceste condiţii au fost respectate de intimată şi nu există niciun motiv legal pentru a se constata nulitatea cererii de executare a scrisorii de garanţie bancară.
Împotriva deciziei nr. 37/2010 reclamanta a declarat recurs, solicitând în principal, casarea deciziei şi sentinţei pronunţate în cauză, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.
Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8 şi 9 C.civ. cu următoarea argumentare: (…)
În susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct.8 C.pr.civ. recurenta a arătat că cererea de executare a garanţiei calificată greşit de instanţe ca un act nejuridic este în realitate un act juridic în sensul de negotium iuris şi instrumentum probationem, accesoriu scrisorii de garanţie bancară şi reprezintă manifestarea de voinţă a intimatei de a intra în posesia sumei garantate, manifestare de voinţă care are o cauză ilicită urmărind efectuarea unei plăţi nedatorate.
În acest sens, recurenta a arătat că strămutarea sumei de bani prevăzută în scrisoarea de garanţie în contul intimatei, impunea îndeplinirea anumitor condiţii respectiv nerestituirea ambalajelor primite de societate, neachitarea contravalorii mărfurilor, or simpla afirmaţie în acest sens a intimatei fără nicio dovadă conferă caracter ilicit cererii de executare, şi impune concluzia încălcării dispoziţiilor art. 966 şi 968 C.civ. referitoare la cauza ilicită, a dispoziţiilor art. 1017 C.civ. referitoare la obligaţia sub condiţie suspensivă şi art. 970 C.civ. care instituie obligaţia executării convenţiilor cu bună-credinţă.
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate criticile formulate a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: (…)
2. Cu privire la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C.pr.civ. recurenta susţine, în esenţă, că cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară este un act juridic de sine stătător, în sensul de negotium iuris şi instrumentum, accesoriu scrisorii de garanţie bancară şi contractului de distribuţie încheiat de părţi, act care analizat în raport de dispoziţiile art. 966, 968 şi 970 C.civ. este anulabil, deoarece scopul urmărit de beneficiara garantei este ilicit şi abuziv.
Deşi, în expunerea raţionamentului recurentei, o serie de susţineri cu privire la modul în care s-au stabilit raporturile juridice dintre părţi sunt corecte, concluzia pe care încearcă să o acrediteze în sensul că cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară este un act juridic unilateral, de sine stătător, ce urmează a fi examinat sub aspectul cauei sale ilicite, este falsă.
Raporturile comerciale dintre reclamanta recurentă şi pârâta SC H.R. SA s-au stabilit în baza contractului de distribuţie bere încheiat la 22 februarie 2006, prin care reclamanta s-a obligat să constituie şi o garanţie, sub forma unei scrisori de garanţie bancară, emise de o bancă acceptată de pârâtă, pentru garantarea ambalajelor, pentru produsele de bere livrate şi neachitate şi pentru alte echipamente, pe toată durata contractului (art. 10.1, 10.2, 10.3).
Reclamanta şi-a îndeplinit această obligaţie şi a remis pârâtei scrisoarea de garanţie bancară nr. 142 din 5 aprilie 2007 prin care BRD garanta în mod irevocabil şi necondiţionat achitarea către pârâtă a contravalorii ambalajelor mărfurilor, echipamentelor primite de reclamantă în baza contractului de livrare bere, până la concurenţa sumei de 507.572 lei.
Prin urmare, raporturile dintre părţi s-au materializat în cele două contracte, contractul de distribuţie, ca act juridic principal şi contractul de constituire a garanţiei, sub forma scrisorii de garanţie bancară, act juridic accesoriu în raport cu actul generator al obligaţiei, contractul de distribuţie – condiţiile esenţiale de valabilitate ale celor două convenţii nefiind obiect de dispută.
Prevalându-se de garanţie, pârâta a solicitat plata sumelor de bani, executarea garanţei, printr-o simplă cerere adresată băncii, cerere care din punct de vedere juridic nu reprezintă un act juridic unilateral, autonom, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice noi între părţi, independente de contractul fundamental, ci reprezintă o manifestare de voinţă în sensul producerii efectelor garanţiei, a executării garanţiei.
Mai limpede spus, cererea de executare a garanţiei bancare reprezintă un element sau o operaţiune ce intră în conţinutul contractului fundamental şi a celui de garanţie, în vederea producerii efectelor obligaţiilor liber asumate de părţi.
Cum obligaţia de garanţie implică raporturile dintre debitor şi creditor şi îşi are fundamentul în contractul încheiat de părţi, nu se poate susţine, din punct de vedere juridic, că cererea de executare a garanţiei reprezintă un act juridic unilateral, de sine stătător, în sens de negotium.
Distinct de acestea, se impune a sublinia şi faptul că actele unilaterale nu sunt de principiu creatoare de obligaţii, ele putând genera, în cazuri excepţionale, prevăzute de lege, obligaţii numai în sarcina autorului actului, or, în cauză cererea de executare a garanţiei îşi are izvorul în convenţiile bilaterale încheiate de părţi.
Referitor la condiţiile stipulate în cuprinsul scrisorii de garanţie bancară în vederea plăţii sumelor garantate, banca se obligă să plătească în termen de 7 zile de la prima cerere formulată de beneficiar, fără a mai fi nevoie de nicio altă formalitate, decât prima şi simpla cerere prin care beneficiarul atestă că şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale, iar societatea reclamantă a acumulat datorii în urma nerespectării propriilor obligaţii.
Faţă de termenii utilizaţi în scrisoarea de garanţie bancară, cu care recurenta reclamantă a fost întrutotul de acord, prin remiterea ei beneficiarului, rezultă că cererea de plată a garanţiei este pură şi simplă, nedocumentară, în sensul că beneficiarul trebuie să formuleze o simplă cerere prin care să ateste îndeplinirea obligaţiilor sale şi neîndeplinirea obligaţiilor debitorului, fără nicio altă condiţie cu privire la justificarea sau documentarea acestei atestări.
Aşa fiind, în susţinerea recurentei în sensul inexistenţei unor dovezi ataşate cererii de executare în ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor sale nu are fundament legal în conţinutul scrisorii de garanţie examinate şi nici în sensul literal al termenilor utilizaţi.
Cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară formulată de beneficiarul garanţiei la 4 aprilie 2008 a îndeplinit condiţiile impuse în scrisoare, banca neputând refuza plata sumei cu temei, deoarece singurele excepţii pe care le putea invoca erau cele bazate pe contractul de garanţie, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor din scrisoare, expirarea duratei de valabilitate, la fraudă sau abuzul vădit, aspecte neinvocate de bancă la data cererii de executare.
În sfârşit, se impune a sublinia ca o concluzie a acestor considerente cu privire la raţionamentul juridic expus de recurentă că, şi în ipoteza fraudei sau abuzului vădit al beneficiarului garanţiei, cu ocazia cererii de executare a garanţiei, consecinţa juridică a acestei conduite se materializează în respingerea cererii de executare a garanţiei şi nu în anularea cererii de executare pentru cauză ilicită şi abuzivă, aşa cum susţine recurenta, deoarece nulitatea sau anularea unei convenţii pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate cerute de lege are în vedere momentul încheierii convenţiei, în cauză, contractul de garanţie.
Neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-o convenţie legal încheiată poate da naştere la daune-interese, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, ipoteză juridică distinctă de anulare sau nulitate sub aspectul consecinţelor juridice pe ce le implică.
Altfel spus, motivele pe care le invocă recurenta reclamantă în susţinerea cererii în anulare formulată se întemeiază pe contractul fundamental cu privire la îndeplinirea propriilor obligaţii şi scadenţa acestora, şi chiar în ipoteza, neconfirmată în cauză, a unei cereri de executare abuzivă din partea beneficiarului garanţiei, soluţia juridică care s-ar fi impus consta în respingerea de către bancă a cererii de plată pe baza unor dovezi incontestabile privind frauda sau abuzul sau restituirea de către beneficiar a sumelor astfel încasate, şi nu anularea cererii de executare a garanţiei pentru motive care ţin de îndeplinirea obligaţiilor asumate.
În sfârşit, cum, după art. 129 alin 6 C. pr. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai supra obiectului cererii deduse judecăţii, soluţia pronunţată în raport de obiectul cauzei, de circumstanţele de fapt şi temeiul de drept indicat este pe deplin legală şi temeinică.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., a respins recursul ca nefondat.
Notă:
În contextul deciziei mai sus prezentate, dar şi în considerarea faptului că scrisoarea de garanţie bancară nu beneficiază de o tratare corespunzătoare în doctrină, considerăm utile a face câteva aprecieri de ordin teoretic în configurarea acestei instituţii juridice.
Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă actul juridic prin care o bancă denumită „garant” se angajează irevocabil, ca în cazul în care o persoană fizică sau juridică denumită „debitor principal” nu va plăti la un anumit termen o sumă de bani determinată şi indicată în mod expres în scrisoare, să plătească ea însăşi suma neachitată către o altă persoană fizică sau juridică denumită „beneficiar” la prima cerere a acesteia din urmă.
Trei sunt părţile implicate: a) ordonatorul care solicită emiterea garanţiei; b) beneficiarul este persoana în favoarea căreia se va efectua plata şi c) garantul este o bancă ce emite garanţia
Adesea se face confuzie între scrisoarea de garanţie bancară şi fidejusiune, însă, deşi există multe asemănări între acestea, totuşi cele două instituţii juridice rămân distincte. De lege lata nu există o reglementare privind scrisoarea de garanţie bancară, la nivel internaţional aplicându-se Publicaţia nr. 458 a Camerei de Comerţ Internaţional Paris din 1992. De menţionat că Noul Cod civil în art. 2.321 reglementează scrisoarea de garanţie.
Printre principalele asemănări între scrisoarea de garanţie bancară şi fidejusiune observăm că a) atât fidejusiunea, cât şi scrisoarea de garanţie bancară sunt garanţii personale, ambele presupunând asumarea de către o persoană a obligaţiei de plată în cazul în care debitorul principal nu o execută şi b) atât fidejusiunea, cât şi scrisoarea de garanţie bancară sunt contracte unilaterale, în sensul că dau naştere doar la obligaţia de plată către creditor.
Cu toate acestea, există o serie de deosebiri ce fac ca cele două instituţii juridice să rămână distincte.
Astfel, scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un angajament propriu şi distinct al băncii, în timp ce fidejusiunea are un caracter accesoriu faţă de obligaţia principală motiv pentru care: fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale atât în privinţa condiţiilor de validitate, cât şi a cazurilor de încetare; prin fidejusiune nu se poate garanta peste obligaţia asumată de către debitorul principal şi nici nu poate fi asumată în condiţii mai oneroase decât aceasta; fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde şi la toate accesoriile acelei obligaţii (dobânzi, cheltuieli de executare etc.)
Scrisoarea de garanţie bancară îşi produce efectele doar în termenul de valabilitate, independent de soarta contractului comercial ce a implicat emiterea ei şi, totodată, având un caracter autonom obligă banca doar la plata sumei stipulate, fără legătură cu accesoriile generate de contractul comercial.
În cazul scrisorii de garanţie bancară obligaţia băncii este doar de a plăti o sumă de bani, în timp ce prin fidejusiune fidejusorul se obligă faţă de creditor să execute obligaţia principală asumată prin contractul încheiat între cel a cărui obligaţie o garantează şi creditor.
De asemenea, nu se poate invoca beneficiul de discuţiune ori de diviziune, angajamentul băncii fiind independent şi necondiţionat de a plăti, fără a putea opune aceste beneficii.
Cu privire la conturarea diferenţelor dintre scrisoarea de garanţie bancară şi cauţiunea bancară, aşa cum se afirmă în doctrină, cel mai important element de diferenţiere se referă la raportul dintre contractul de garanţie bancară şi contractul principal. În timp ce cauţiunea bancară are un caracter accesoriu în raport de contractul de bază, a cărui executare o garantează, garanţiile bancare autonome se caracterizează tocmai prin independenţa, autonomia angajamentului asumat de bancă, alături de angajamentul principal. Din aceste motive, banca are o poziţie diferită în funcţie de tipul de garanţie pe care şi-l asumă. În cadrul unui contract de cauţiune bancară, banca este un debitor accesoriu. Dimpotrivă, dat fiind faptul că o garanţie autonomă presupune un angajament independent, într-o astfel de situaţie banca va avea poziţia unui debitor principal
Noul Cod civil reglementează în art. 2321 scrisoarea de garanţie, motiv pentru care şi punctăm noua configuraţie a acestei instituţii. Scrisoarea de garanţie este definită ca fiind angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care garantul se obligă, la solicitarea unei persoane numite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, numită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.
Garantul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită.
Garantul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie. În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent.
Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres.
Dacă în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie.
Societate cu răspundere limitată. Retragere şi cesionare părţi sociale către terţă persoană. Plata dividendelor. Distincţie faţă de situaţia retragerii prin declaraţie unilaterală de voinţă fără cesiune
Cele două forme distincte de încetare a calităţii de asociat într-o societate cu răspundere limitată, respectiv prin cesiune sau prin retragere, produc efecte diferite cu privire la drepturile cedentului, care în primul caz se exercită faţă de cesionar potrivit clauzelor stabilite de părţi, iar în a al doilea caz faţă de societate.
Cuvinte cheie: societate cu răspundere limitată, retragere şi cesionare părţi sociale, dividende
(Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 569 din 11 februarie 2010)
1. Prin sentinţa comercială din data de 25 iunie 2008 Tribunalul Olt, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul T.V. în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL în sensul obligării societăţii pârâte la plata către reclamant a sumei de 167.148,63 lei reprezentând dividende datorate pentru anul 2004, actualizate.
Prin hotărârea nr. 1 din data de 15 aprilie 2005, cei doi asociaţi ai societăţii pârâte, respectiv reclamantul, dl. T.V. şi dl. I.D., întruniţi în adunare generală au decis retragerea din societate a reclamantului prin cedarea celor 100 de părţi sociale deţinute în valoare de 10.000.000 lei către noul asociat d-na I.M.
La pct. 2 alin. 2 din hotărârea asociaţilor părţile au menţionat expres că „drepturile asociatului retras au fost stabilite prin acordul părţilor şi acesta a fost despăgubit cu tot ceea ce i se cuvenea de la societate” şi în alin. 3 au menţionat că „asociatul retras participă la profituri şi la eventualele pierderi până în ziua retragerii”.
Ţinând cont de aceste clauze în raportat la concluziile din raportul de expertiză potrivit cărora societatea înregistra la 31.12.2004 un profit de 3.183.886 lei, sumă evidenţiată în contul dividende de plată şi care a fost ridicată prin documente de plată semnate de coasociatul dl. I.D., tribunalul a apreciat că la retragerea reclamantului din societate, părţile au convenit asupra participării sale la profit şi pierderi până în ziua retragerii, convenţie care constituie legea părţilor conform art. 969 C. civ., ceea ce impune soluţia obligării societăţii la plata dividendelor reprezentând 50% din profit, în raport de structura capitalului social, menţiunea de la pct. 2 alin. (2) din hotărâre vizând numai plata a tot ce i se cuvenea din valoarea părţilor sociale.
2. Prin decizia nr. 12 din data de 20 ianuarie 2009 Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelul declarat de societatea pârâtă şi a schimbat sentinţa fondului în sensul respingerii acţiunii introductive formulată de reclamant ca nefondată.
Curtea de Apel constată că starea de fapt reţinută de prima instanţă este greşită întrucât, conform suplimentului la raportul de expertiză, la data de 31 decembrie 2004 contul a fost debitat, dividendele fiind ridicate de societate, ceea ce impune concluzia că la data de 15 aprilie 2005 când reclamantul s-a retras din societate, în cunoştinţă de cauză a declarat că a fost despăgubit cu tot ceea ce se cuvenea de la societate.
Totodată instanţa de apel apreciază că şi în ipoteza în care dividendele au fost ridicate şi folosite de coasociatul I.D., aşa cum s-a reţinut prin suplimentul la raportul de expertiză, reclamantul nu este îndreptăţit să pretindă de la societate jumătate din valoarea dividendelor, în condiţiile în care sumele nu mai existau în contul societăţii la data retragerii sale – 15 aprilie 2005 – iar prin hotărârea nr. 1 s-a menţionat expres că drepturile asociatului retras au fost stabilite prin acordul părţilor, şi acesta a fost despăgubit cu tot ce i se cuvenea de la societate.
3. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs la data de 13 martie 2009 solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă şi menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei fondului, recurentul invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ.
În esenţă, recurentul a susţinut că o serie de argumente din considerentele deciziei sunt contradictorii, deoarece pe de o parte instanţa constată că a fost despăgubit, iar pe de altă parte afirmă că dividendele fiind ridicate de coasociatul I.D., reclamantul avea posibilitatea să se desocotească cu administratorul asociat care a ridicat dividendele. Pe de altă parte, interpretarea dată de instanţa de apel celor consemnate în hotărârea nr. 1 încalcă voinţa părţilor şi dispoziţiilor art. 969, art. 977 şi art. 982 C. civ., în condiţiile în care actul are un conţinut clar şi vădit neîndoielnic, despăgubirea primită de asociatul retras vizând în mod evident numai valoarea părţilor sociale, respectiv aportul la capital.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. recurentul arată că dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 969, art. 977 şi art. 982 C. civ. au fost încălcate sau aplicate greşit cu consecinţa interpretării în mod extinctiv a clauzelor hotărârii adunării generale în sensul unei renunţări la dividendele cuvenite.
Instanţa supremă a reţinut că o primă chestiune de drept care se impune a fi examinată ca punct de plecare în analiza soluţiei criticată constă în stabilirea efectelor pe care le produce cesiunea de părţi sociale într-o societate cu răspundere limitată.
Din dispoziţiile cuprinse în art. 202 – art. 203 din Legea nr. 31/1990 rezultă că transmisiunea părţilor sociale într-o societate cu răspundere limitată este permisă între asociaţi sau către persoane din afara societăţii, în această ultimă ipoteză, cu acordul adunării generale a asociaţiilor, ea având ca efect încetarea calităţii de asociat, în cazul transmisiunii tuturor părţilor sociale deţinute, drepturile cedentului cu privire la valoarea părţilor sociale transmise şi valoarea patrimoniului corespunzătoare aportului la capital urmând să se exercite în raporturile cu cesionarul potrivit convenţiei de cesiune.
Numai în ipoteza asociatului care se retrage din societate, prin declaraţie unilaterală, fără cesiune, drepturile sale se exercită faţă de societate potrivit dispoziţiilor art. 224 alin. (2) din Legea Societăţilor Comerciale la care face trimitere expresă art. 194 alin. (2) din Legea Societăţilor Comerciale. Curtea apreciază că în acest din urmă caz relevante sunt şi dispoziţiile art. 226 din Legea Societăţilor Comerciale care reglementează cazurile de retragere, structura capitalului şi drepturile asociatului retras.
Concluzia care se impune din examinarea exhaustivă a dispoziţiilor legale sus menţionate este aceea că cele două forme distincte de încetare a calităţii de asociat într-o societate cu răspundere limitată, prin cesiune sau prin retragere, produc efecte diferite cu privire la drepturile cedentului care în prima ipoteză se exercită faţă de cesionar, potrivit convenţiei de cesiune, iar în a doua ipoteză faţă de societate.
Raportat la convenţia părţilor aşa cum rezultă din hotărârea asociaţilor nr. 1 din 15 aprilie 2005, respectiv retragere din societate a asociatului T.V. prin cesiunea tuturor părţilor sociale deţinute către terţa persoană fizică care a dobândit calitate de nou asociat precum şi desocotirea asociatului retras în raporturile cu societatea, prin acordul părţilor, menţiunea cuprinsă la pct. 2 alin. 2 în sensul că „asociatul retras a fost despăgubit cu tot ceea ce i se cuvenea de la societate”, se referă în mod clar şi explicit la drepturile asociatului până la data retragerii din societate, drepturi care potrivit dispoziţiilor art. 67 sus menţionate, reprezintă dividendele cuvenite în calitate de asociat până la data cesiunii părţilor sociale, concluzie întărită şi de cele consemnate în alin. 3 în sensul că asociatul retras participă la profituri şi eventualele pierderi până la data retragerii din societate.
Susţinerea recurentului potrivit căreia drepturile stabilite prin acordul părţilor şi primite de la societate aveau în vedere numai valoarea părţilor sociale cedate, nu are nici un suport legal, sau convenţional, deoarece în ipoteza retragerii unui asociat prin cesiunea părţilor sociale către un alt asociat sau un terţ, societatea nu se poate obliga legal şi nici convenţional la achitarea părţilor sociale astfel cedate, obligaţie care subzistă, aşa cum s-a arătat în preambulul acestor considerente numai în ipoteza retragerii asociatului prin declaraţie unilaterală.
Aşa fiind, critica de denaturare a convenţiei părţilor invocată de recurent, se vădeşte nefondată în condiţiile în care instanţa de apel prin soluţia adoptată a respectat întocmai şi ad literam cele convenite de părţi cu privire la drepturile asociatului retras în raporturile cu societatea din care se retrage urmare cesiunii, statuând în mod legal că reclamantul recurent nu mai poate solicita de la societate dividendele cuvenite pe anul financiar 2004, în condiţiile în care la data de 15 aprilie 2005 a declarat expres că a fost despăgubit de societate cu toate drepturile care i se cuveneau până la data retragerii sale.
Raţionamentul instanţei de apel întemeiat pe concluziile suplimentului la raportul de expertiză în sensul că dividendele pentru anul financiar 2004 au fost ridicate de societate în decembrie 2004 şi ele nu mai existau în contul societăţii la data de 15 aprilie 2005 când reclamantul, s-a retras din societate şi a declarat că a fost despăgubit de tot ce i se cuvenea de la societate este pe deplin veridic şi în concordanţă cu probatoriile administrate.
Menţiunea din cuprinsul considerentelor potrivit căreia instanţa de apel apreciază că reclamantul are posibilitatea să se desocotească ce fostul său asociat în condiţiile în care acesta a ridicat sumele din contul dividende în numele societăţii prin semnarea instrumentelor de plată, şi le-a folosit, apare ca o recomandare pe care instanţa o face reclamantului, şi pe care Curtea o consideră neavenită, dar care nu este de natură impune concluzia unei motivări contradictorii cu consecinţa modificării soluţiei adoptate. Altfel spus aceste consideraţii suplimentare ale instanţei de apel nu sunt definitorii pentru fundamentarea soluţiei adoptate ci, mai degrabă, au un caracter ipotetic, deoarece vizează raporturile dintre foştii asociaţi care însă, nu au făcut obiect acţiunii introductive formulate de reclamant şi prin urmare, nu influenţează dar nici nu contrazic soluţia adoptată în privinţa raporturilor recurentului cu societatea din care s-a retras prin cesiune.
Raportat la cele mai sus arătate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de T.V. împotriva deciziei nr. 12 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Societate pe acţiuni constituită de moştenitorii acţionarilor unei societăţi anonime desfiinţate. Revendicarea patrimoniului fostei societăţi. Condiţii şi admisibilitate.
Constituirea unei societăţi pe acţiuni de către moştenitorii legali ai acţionarilor unei societăţi anonime pe acţiuni desfiinţate, cu aceeaşi denumire şi obiect de activitate ca şi fosta societate anonimă, în scopul revendicării patrimoniului ce a aparţinut fostei societăţi anonime, nu poate avea drept efect recunoaşterea unor drepturi ale societăţii nou înfiinţate, deoarece scopul înfiinţării unei societăţi comerciale în conformitate cu Legea nr.31/1990 este acela de a desfăşura o activitate comercială şi nu de a obţine reconstituirea unor drepturi de proprietate.
Cuvinte cheie: societate pe acţiuni, revendicare patrimimoniu,
(Î.C.C.J., Secţia comercială, Decizia nr.4171 de la 30 noiembrie 2010)
Prin sentinţa comercială nr. 3898/2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi în consecinţă s-a constatat că reclamanta înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului Iaşi de pe lângă Tribunalul Iaşi, este succesoarea de drept a fostei societăţi Forestieră D.SAR (Societate Anonimă Română) înfiinţată în anul 1921, înmatriculată la Registrul Comerţului Iaşi sub nr. 155 din anul 1931.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă, investită ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale prin sentinţa civilă nr. 5851/2007 a Judecătoriei Iaşi, a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat în temeiul art. 111 C.pr.civ., să se constate că este succesoarea de drept a pârâtei, cu datele de identificare anterior menţionate, şi care a fost desfiinţată abuziv de regimul comunist în anul 1949.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că această societate a luat fiinţă în temeiul art. 77 şi urm. din Codul Comercial Român, ca societate anonimă pe acţiuni cu durată de funcţionare nelimitată, înregistrată în Registrul Comerţului ca având ca obiect de activitate exploatare păduri, vindere şi cumpărare lemne de foc şi construcţie.
Potrivit Legii nr. 250/1947, certificatele de înmatriculare emise anterior datei de 1 august 1947 au fost anulate, Oficiile Registrului Comerţului având obligaţia de a elibera din 6 în 6 luni certificate de existenţă a firmelor. Pentru Societatea Forestieră D. SAR, ultimul certificat menţionează valabilitatea până la data de 1 martie 1949, dată după care aceste certificate nu au mai fost prelungite ca urmare a desfiinţării Camerelor de Comerţ şi Industrie prin Decretul nr.74/1949.
În acest context, tribunalul, comparând datele reclamantei şi ale societăţii desfiinţate, a constatat că ambele au o organizare de sine-stătătoare, cu aceeaşi formă juridică - societate pe acţiuni - în care se regăsesc aceeaşi acţionari, respectiv moştenitorii acţionarilor fondatori, conform certificatelor de moştenitor, iar intenţia continuităţii societăţii anonime Societatea Forestieră D.SAR este expres arătată în contractul de societate al reclamantei.
De asemenea, obiectul de activitate al celor două societăţi se suprapune, ca şi denumirea, iar sediul este în aceeaşi localitate, astfel că în temeiul art. 111 C.pr.civ. şi H.G. nr.1832/2005, acţiunea reclamantei a fost admisă.
Apelul declarat de pârât a fost admis prin decizia nr. 53/2008 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, iar hotărârea tribunalului a fost schimbată în tot, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes a reclamantei şi a respingerii acţiunii, cu motivarea că cererea reclamantei nu este admisibilă, ca o acţiune în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C.pr.civ., ci, eventual ca o acţiune în realizare potrivit legilor speciale în materie de restituire a proprietăţilor, acesta fiind de altfel, scopul demersului judiciar al reclamantei.
Această hotărâre a fost casată prin decizia nr. 1284 din 5 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, prin care s-a admis recursul reclamantei, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare pe fond în considerarea faptului că instanţa de apel a analizat acţiunea numai în raport cu scopul mediat urmărit de reclamantă, respectiv retrocedarea proprietăţilor preluate abuziv de stat, şi nu în raport cu obiectul acesteia, constatarea calităţii de succesor al persoanei juridice desfiinţată în anul 1949.
În rejudecare după casare, prin decizia nr.29/2010 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, investită ca urmare a strămutării cauzei s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor – D.G.F.P. Iaşi şi s-a modificat hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Pentru a proceda astfel, instanţa de a apel a reţinut că societatea Forestieră D. SAR era o societate de capital al cărui element esenţial îl constituia cota de capital investită de asociat, fără să prezinte interes factorul personal al asociaţilor, cu consecinţa că persoana juridică era distinctă de acţionarii săi, identitatea acestora fiind indiferentă.
Prin urmare, este lipsit de relevanţă faptul că acţionarii reclamantei sunt moştenitorii legali ai acţionarilor societăţii desfiinţate, care, de altfel a fost dizolvată de drept potrivit art. 191 alin. (1) pct. 2 C.com. prin imposibilitatea realizării obiectului.
Pe de altă parte, Legea 31/1990 în temeiul căreia s-a înfiinţat SC Forestiera D. SAR, nu prevede instituţia constituirii unei societăţi comerciale în vederea continuării activităţii desfăşurate anterior de o altă societate comercială, chiar abuziv desfiinţată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC Forestiera D. SAR, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. Civ.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că societatea Forestieră D. SAR s-a constituit ca societate anonimă pe acţiuni în anul 1921, fiind înmatriculată la Registrul Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi şi a funcţionat potrivit Codului comercial până în anul 1949, când, prin Decretul nr. 74/1949, s-au desfiinţat Camerele de Comerţ şi Industrie, ceea ce a avut drept efect şi încetarea activităţii registrului comerţului, precum şi a firmelor comerciale de drept privat, care nu au mai obţinut, ulterior datei de 25 februarie 1949, certificate de existenţă, fiinţa societăţii încetând de drept.
Este real că societatea reclamantă a luat fiinţă în anul 2006 sub denumirea SC Forestiera D. SA, acţionarii societăţii fiind moştenitorii legali ai ultimilor acţionari ai fostei societăţi desfiinţate, iar obiectul principal de activitate este silvicultura şi exploatarea forestieră.
Aceste elemente, precum şi faptul că societatea comercială a inserat în actul constitutiv menţiunea potrivit căreia acţionarii s-au asociat în vederea revendicării întregului patrimoniu ce a aparţinut fostei societăţi Forestiera D. SAR, dizolvată abuziv, sunt lipsite de relevanţă juridică din perspectiva scopului urmărit de reclamantă prin promovarea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C.pr.civ.
Sub acest aspect, în mod judicios, instanţa de apel a reţinut că societatea pe acţiuni, fiind o societate de capital în care elementul esenţial îl constituie cota de capital investită de acţionari, este indiferentă persoana acestora, răspunderea lor fiind limitată la valoarea acţiunilor care sunt titluri negociabile şi transmisibile.
Prin urmare şi spre deosebire de societăţile de persoane în care voinţa socială este nemijlocit voinţa asociaţilor a căror participare la deciziile societăţii este o modalitate de concretizare a elementului affectio societatis, în societăţile de capital participarea acţionarilor este indirectă, dreptul fiind alocat acţiunilor şi nu persoanei care le deţine.
De altfel, în considerarea acestor caracteristici, persoana juridică este diferită de acţionarii săi, motiv pentru care este lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că fondatorii societăţii reclamantei sunt moştenitorii legali ai acţionarilor fostei societăţi desfiinţate, iar menţiunea inclusă în actul constitutiv al reclamantei în sensul că acţionarii au constituit societatea pentru revendicarea patrimoniului ce a aparţinut Societăţii Forestiera D. SAR precum şi faptul că obiectul de activitate şi denumirea sunt identice, nu poate avea drept efect recunoaşterea unor drepturi ale societăţii reclamante, deoarece scopul înfiinţării unei societăţi comerciale în conformitate cu Legea nr.31/1990 este acela de a desfăşura o activitate comercială şi nu de a obţine reconstituirea unor drepturi de proprietate.
Pentru dezvoltări a se vedea Lucian Săuleanu, Lavinia Smarandache, Alina Dodocioiu, Drept bancar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 530-539.
Andreea Mizincu, Scrisoarea de garanţie bancară – probleme de natură juridică cu care se confruntă băncile comerciale din România, în Probleme juridice în dreptul bancar, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 388-389.
Ana-Maria Lupulescu, Garanţiile bancare autonome, Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2008, p. 126.