Cesiune părţi sociale al cărei preţ este garantat în parte printr-o scrisoare de garanţie bancară. Acţiune în anularea scrisorii de garanţie bancară. Caracterul autonom al obligaţiei de plată asumate prin scrisoarea de garanţie bancară.
Scrisoarea de garanţie bancară deşi este o garanţie personală totuşi se particularizează faţă de fidejusiunea reglementată de Codul civil tocmai prin asumarea necondiţionată a obligaţiei de plată, în cazul în care debitorul nu execută obligaţia la scadenţă.
Obligaţia asumată de bancă reprezintă un angajament independent, a cărui valabilitate nu depinde nici măcar de valabilitatea obligaţiei principale a debitorului. Valabilitatea scrisorii de garanţie se analizează strict prin prisma respectării condiţiilor de fond şi formă necesare pentru emiterea acesteia.
Motivele cedentului, în sensul că la data încheierii contractului de cesiune de părţi sociale nu a avut cunoştinţă că societatea preluată este administrator la o altă societate sau că datoriile societăţii ale cărei părţi sociale au fost cesionate erau mai mari decât cele prezentate, nu au relevanţă, existând informaţii de domeniul public ce puteau fi verificate, iar datoriile sunt evidenţiate în actele contabile ale societăţii
(Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 42/2009 – A/C, definitivă)
La data de 25.07.2003 s-a încheiat contractul de cesiune prin care societatea reclamantă S.C. B.P.D. S.A. şi numiţii D. H. şi O. N. E. au achiziţionat părţile sociale de la S.H. deţinute la U. ROMÂNIA SRL prin cesiune, întreaga societate cu tot patrimoniul acesteia fiind predat cesionarilor, adică reclamantei şi celor două persoane mai sus arătate, suma totală a tranzacţiei fiind de 300.000 euro, din care s-au achitat 200.000 euro, diferenţa fiind garantată prin scrisoarea de garanţie nr. 6886/29.07.2003 emisă de Banca Transilvania.
Deşi în cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că, ulterior încheierii tranzacţiei, mai multe terenuri din patrimoniul U. ROMÂNIA R.R.L. au fost înstrăinate de alte persoane, din actele depuse la dosar nu rezultă acest lucru. De asemenea, nu există la dosarul cauzei probe din care să rezulte că actele prin care U. ROMÂNIA a dobândit imobilele respective (contractele de vânzare cumpărare) ar fi fost anulate sau că s-ar fi promovat de vreo persoană acţiune în justiţie pentru desfiinţarea acestora. Reclamanta, reţine prima instanţă, a mai arătat că a formulat plângere penală împotriva pârâtului S. H. şi a numiţilor N. B., E. T. şi S. M. N. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 şi 3 Cod penal, însă până în prezent nu s-a început urmărirea penală împotriva acestora, motiv pentru care a fost respinsă cererea reclamantei de suspendare a prezentei cauze.
Referitor la excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei B.P.D. invocată de pârâtul S. H., prima instanţă a respins această excepţie având în vedere că scrisoarea de garanţie a cărei anulare se cere a fost emisă la cererea scrisă a reclamantei B. P D. odată cu încheierea contractului de credit aferent acordării acesteia, contract încheiat între reclamantă şi pârâta Banca Transilvania; deci, chiar dacă scrisoarea de garanţie este un contract de fidejusiune ale cărui părţi sunt creditorul S. H. şi fidejusorul Banca Transilvania, iar debitorul B. P D. are calitatea de terţ faţă de acest contract, prima instanţă a reţinut că acest contract este accesoriu contractului de credit mai sus arătat, astfel că, reclamanta B. P D. are calitatea procesuală activă în prezenta cauză.
Faţă de starea de fapt mai sus expusă, prima instanţă a reţinut că acţiunea formulată de reclamanta este nefondată urmând a fi respinsă (Tribunalul Bihor, sentinţa nr. 1361/COM din 11 mai 2004 ) pentru următoarele motive:
Scrisoarea de garanţie a cărei anulare se cere are în spate contractul de credit nr. (...)/29.07.2003, iar anularea acesteia nu are nicio valabilitate atâta timp cât contractul de credit în baza căreia a fost emisă îşi păstrează valabilitatea.
Pe de altă parte, scrisoarea de garanţie este valabilă din punct de vedere formal şi de fond, fiind un angajament necondiţionat indiferent de valabilitatea contractului de cesiune.
Oricum, până în prezent reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost indusă în eroare la încheierea contractului de cesiune, contract care în prezent este valabil, iar simpla împrejurare că s-a depus la organul de poliţie plângere penală pentru infracţiunea de înşelăciune nu face dovada că actele invocate ar fi false, cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare prin care au fost vândute terenurile către U. ROMÂNIA SRL cât şi contractul de cesiune nu au fost anulate, fiind perfect valabile din punct de vedere legal.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta S.C. „B. P D.” S.A solicitând în principal suspendarea soluţionării prezentului apel, deoarece pe rolul Tribunalului Bihor se află dosarul nr. 3521/2004, care are ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de părţi sociale, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractului de credit aferent acordării unei scrisori de garanţie bancară încheiat de către S.C. ”B. O P D.” S.A. cu Banca Transilvania precum şi a scrisorii de garanţie bancară nr. 6886 din 29 iulie 2003 emisă de Banca „Transilvania”.
Apelanta apreciază că atâta vreme cât valabilitatea contractului de credit este supusă controlului judecătoresc prin acţiunea formulată, instanţele judecătoreşti nepronunţându-se printr-o hotărâre irevocabilă, se impune suspendarea cauzei în condiţiile art. 244 ind. 1 Cod de procedură civilă.
În motivarea apelului, în subsidiar a învederat instanţei preţul cesiunii s-a negociat în momentul vânzării având în vedere activele societăţii, constând în terenuri şi clădiri, incluse în capitalul social al patrimoniului societăţii achiziţionate. Cu toate că a respectat întru totul clauzele contractuale, apelantei i s-a comunicat printr-un angajament de plată că obligaţiile bugetare ale societăţii erau cu mult mai mari decât cele prezentate la momentul cesiunii. Pe de altă parte, persoana juridică preluată de societate, este administrator la o altă societate, lucru ascuns iniţial, societate care de asemenea are obligaţii salariale, bugetare şi comerciale neachitate.
Intimatul S. H. a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei: scrisoarea de garanţie bancară a cărei anulare se solicită, cuprinde obligaţia irevocabilă şi necondiţionată a Băncii „Transilvania” de a achita suma datorată în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia de plată din proprie iniţiativă.
Asumarea de către bancă a obligaţiei de plată reprezintă o garanţie personală a obligaţiei debitorului şi reprezintă practic un contract de fidejusiune a cărui reglementare de principiu se regăseşte în art.1652-1684 Cod civil, cu particularităţile determinate de specificul dreptului comercial şi bancar.
Părţile contractului de fidejusiune sunt creditorul şi fidejusorul, în speţă intimatul şi banca. Debitorul a cărui obligaţie este garantată are calitatea de terţ vizavi de acest contract, prin urmare nu are calitatea procesuală activă de a cere anularea scrisorii de garanţie bancară.
Cu privire la cererea de suspendare a soluţionării se susţine în întâmpinare că nu sunt întrunite condiţiile cerute de art. 244 alin. 1 Cod de procedură civilă. Banca emitentă a scrisorii de garanţie şi-a asumat o obligaţie de plată necondiţionată, ceea ce îi conferă acesteia un caracter independent faţă de obligaţia asumată de debitorul principal. În aceste condiţii existenţa, valabilitatea acestei obligaţii nu depind de valabilitatea obligaţiei debitorului principal.
La termenul de judecată din 23 noiembrie 2004, instanţa de control judiciar a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 pct. 1 Cod de procedură civilă, dosarul urmând a fi trimis spre păstrare la arhiva instanţei, până la soluţionarea dosarului nr. 3521/COM/2004, de către Tribunalul Bihor. S-a avut în vedere că respectivul contract de credit bancar în temeiul căruia a fost emisă scrisoarea de garanţie, face obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Bihor..
Prin sentinţa nr. 988/COM/2006 a Tribunalul Bihor, definitivă prin decizia nr. 53 din 6 mai 2008 a Curţii de Apel Oradea, urmare respingerii apelului, dosarul sus menţionat a fost soluţionat prin constatarea nulităţii parţiale a contractului de cesiune de părţi sociale în ce priveşte clauza privind preţul restant şi a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de credit şi scrisorii de garanţie bancară, respinse fiind excepţiile invocate de reclamanţi şi pârât privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Cauza a fost repusă pe rolul instanţei
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, prin prisma a apărărilor formulate, a actelor depuse la dosar, Curtea reţine următoarele:
Orice scrisoare de garanţie conform normelor bancare are în spate un contract de credit aferent acordării unei scrisori de garanţie bancara, în speţă contractul de credit nr. (...) încheiat la aceeaşi dată 29 iulie 2003.
Anularea scrisorii de garanţie nu are nici o finalitate atât timp cât contractul de credit în baza căruia a fost emisă îşi păstrează valabilitatea.
Or, prin sentinţa nr. 988/COM/2006 a Tribunalului Bihor, definitivă prin decizia nr. 53 din 6 mai 2008 a Curţii de Apel Oradea a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de credit, iar împotriva acestei decizii nu s-a promovat calea de atac a recursului.
Scrisoarea de garanţie bancară este un înscris prin care o bancă, denumită garantă, se angajează irevocabil, în cazul în care o persoană denumită debitor principal nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată şi indicată în mod expres în scrisoare (în speţă 100 mii euro) să plătească ea însăşi suma neachitată, în favoarea beneficiarului, la prima cerere a acestuia.
Scrisoarea de garanţie bancară dată la 29 iulie 2003, conţine elementele de fond şi formă, fiind un angajament irevocabil, fără a fi afectată de valabilitatea contractului de cesiune. Valabilitatea acesteia se analizează strict prin prisma respectării condiţiilor de fond şi formă necesară pentru emiterea ei.
În ceea ce priveşte excepţie lipsei calităţii procesuale active a apelantei, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond având în vedere că scrisoarea de garanţie a cărei anulare se cere a fost emisă la cererea scrisă a reclamantei, respectiv a apelantei odată cu încheierea contractului de credit aferent acordării acesteia. Chiar dacă scrisoarea de garanţie este un contract de fidejusiune ale cărei părţi sunt creditorul S. H. şi fidejusor banca, iar debitorul (apelanta), are calitatea de terţ faţă de acest contract, dat accesoriu contractului de credit, rezultă că apelanta are calitate procesuală activă în cauză.
În atare condiţii, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamată SC B.P.D. S.A. în contradictoriu cu intimaţii pârâţi, Banca Transilvania şi S.H.
Notă:
Observăm în decizia al cărei rezumat l-am realizat o constată analiză a scrisorii de garanţie bancară prin raportare la fidejusiune, motiv pentru care considerăm utile câteva precizări legate de regimul juridic al scrisorii de garanţie bancară.
Adesea se face confuzie între scrisoarea de garanţie bancară şi fidejusiune, însă, deşi există multe asemănări între acestea, totuşi cele două instituţii juridice rămân distincte.
De lege lata nu există o reglementare privind scrisoarea de garanţie bancară, la nivel internaţional aplicându-se Publicaţia nr. 458 a Camerei de Comerţ Internaţional Paris din 1992. De menţionat că Noul Cod civil în art. 2.321 reglementează scrisoarea de garanţie.
Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă actul juridic prin care o bancă denumită „garant” se angajează irevocabil, ca în cazul în care o persoană fizică sau juridică denumită „debitor principal” nu va plăti la un anumit termen o sumă de bani determinată şi indicată în mod expres în scrisoare, să plătească ea însăşi suma neachitată către o altă persoană fizică sau juridică denumită „beneficiar” la prima cerere a acesteia din urmă.
Trei sunt părţile implicate: a) ordonatorul care solicită emiterea garanţiei; b) beneficiarul este persoana în favoarea căreia se va efectua plata şi c) garantul este o bancă ce emite garanţia
Printre principalele asemănări între scrisoarea de garanţie bancară şi fidejusiune observăm că a) atât fidejusiunea, cât şi scrisoarea de garanţie bancară sunt garanţii personale, ambele presupunând asumarea de către o persoană a obligaţiei de plată în cazul în care debitorul principal nu o execută şi b) atât fidejusiunea, cât şi scrisoarea de garanţie bancară sunt contracte unilaterale, în sensul că dau naştere doar la obligaţia de plată către creditor.
Cu toate acestea, există o serie de deosebiri ce fac ca cele două instituţii juridice să rămână distincte.
Astfel, scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un angajament propriu şi distinct al băncii, în timp ce fidejusiunea are un caracter accesoriu faţă de obligaţia principală motiv pentru care: fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale atât în prinvinţa condiţiilor de validitate, cât şi a cazurilor de încetare; prin fidejusiune nu se poate garanta peste obligaţia asumată de către debitorul principal şi nici nu poate fi asumată în condiţii mai oneroase decât aceasta; fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde şi la toate accesoriile acelei obligaţii (dobânzi, cheltuieli de executare etc.)
Scrisoarea de garanţie bancară îşi produce efectele doar în termenul de valabilitate, independent de soarta contractului comercial ce a implicat emiterea ei şi, totodată, având un caracter autonom obligă banca doar la plata sumei stipulate, fără legătură cu accesoriile generate de contractul comercial.
În cazul scrisorii de garanţie bancară obligaţia băncii este doar de a plăti o sumă de bani, în timp ce prin fidejusiune fidejusorul se obligă faţă de creditor să execute obligaţia principală asumată prin contractul încheiat între cel ce acărui obligaţie o garantează şi creditor.
De asemenea, nu se poate invoca beneficiul de discuţiune ori de diviziune, angajamentul băncii fiind independent şi necondiţionat de a plăti, fără a putea opune aceste beneficii.
Scrisoarea de garanţie bancară şi cauţiunea bancară. Aşa cum se afirmă în doctrină, cel mai important element de diferenţiere se referă la raportul dintre contractul de garanţie bancară şi contractul principal. În timp ce cauţiunea bancară are un caracter accesoriu în raport de contractul de bază, a cărui executare o garantează, garanţiile bancare autonome se caracterizează tocmai prin independenţa, autonomia angajamentului asumat de bancă, alături de angajamentul principal. Din aceste motive, banca are o poziţie diferită în funcţie de tipul de garanţie pe care şi-l asumă. În cadrul unui contract de cauţiune bancară, banca este un debitor accesoriu. Dimpotrivă, dat fiind faptul că o garanţie autonomă presupune un angajament independent, într-o astfel de situaţie banca va avea poziţia unui debitor principal
După cum precizam la începutul notei, Noul Cod civil reglementează în art. 2321 scrisoarea de garanţie, motiv pentru care şi punctăm noua configuraţie a acestei instituţii.
Scrisoarea de garanţie este definită ca fiind angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care garantul se obligă, la solicitarea unei persoane numite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, numită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.
Garantul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită.
Garantul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie. În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent.
Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres.
Dacă în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie.
Nulitate absolută a unor contracte de credit şi a contractului de garanţie imobiliară pe motiv de lipsă a capacităţii juridice a sucursalei de a încheia acte juridice
Art. 948 pct. 1 C.civ., art. 1167 alin. 2 C. civ., art. 43 din Legea nr. 31/1990
Sucursalele sunt dezmembrăminte ale societăţilor comerciale fără personalitate juridică şi se înregistrează înainte de începerea activităţii lor în registrul comerţului în care vor funcţiona (art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).
În condiţiile în care contractele au fost încheiate de Sucursala Băncii Populare, purtând chiar această menţiune/semnătură, nu se poate reţine argumentul că s-a contractat cu societatea „mamă”, iar sucursala ar fi încheiat şi semnat contractele în calitate de mandatară a băncii populare.
Nici presupusul mandat al sucursalei prin trimitere la dispoziţiile art.1167 al. 2 C. civ. nu are fundament odată ce reclamanţii au invocat nulitatea absolută a contractelor şi nu anularea lor, caz în care s-ar fi putut face referiri la confirmarea sau ratificarea ulterioară a actelor.
De asemenea, nu se poate reţine nici argumentul că „agenţiile în sucursale” deschise în teritoriu n-ar reprezenta decât simple locaţii în care cooperativa de credit să-şi desfăşoare activitatea
(Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 3291 din 6 noiembrie 2008, irevocabilă)
Prin sentinţa comercială nr.1015 din 6 iunie 2007 a Tribunalului Bihor – Secţia comercială a fost respinsă acţiunea reclamanţilor S.C. Bacbenz SRL Oradea, Baciu Pavel şi Baciu Ana prin care solicitase – în contradictoriu cu pârâta Cooperativa de Credit „Barcăul” Marghita – să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut nr.4 din 15 martie 2000, a contractului de împrumut nr.20 din 28 septembrie 2000, a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr.1298 din 14 martie 2000 de către BNP Drăgoiu Ilie, precum şi radierea ipotecii şi a interdicţiei de înstrăinare şi grevare înscrise sub nr.561235/A în CF Oradea în favoarea pârâtei.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut că cele două contracte de împrumut, s-au încheiat între reclamanta societate comercială şi antecesoarea pârâtei Banc Populară „Fortuna”, creditele acordate fiind garantate cu ipoteca asupra imobilului situat în Oradea, str. Gh. Doja nr.95/A proprietatea reclamanţilor persoane fizice.
Deşi reclamanţii au invocat incidenţa dispoziţiilor art.948 Cod civil instanţa de fond a înlăturat susţinerile recurenţilor apreciind că litigiul are natură comercială aşa încât contractele au fost valabil încheiate de antecesoarea pârâtei, organizaţie cooperatistă, înmatriculată la Registrul Comerţului conform Legii nr. 26/1990.
În consecinţă, invocând dispoziţiile art.54 din Legea 31/1990 instanţa de fond nu a primit susţinerea recurenţilor în sensul că sucursala antecesoarei pârâtei nu avea personalitate juridică şi nici autorizarea BNR la data încheierii contractelor, apreciind că reclamanţii nu se pot sustrage de la executarea obligaţiilor asumate prin contract câtă vreme societatea îndeplinise formele de publicitate.
Chiar dacă ipoteca fusese încheiată anterior creditării s-a apreciat că garanţia imobiliară nu este lipsită de cauză.
În final instanţa de fond reţine că deşi reclamanţii au invocat nulitatea clauzei penale prin care s-au stipulat penalităţi de întârziere de 150% pe an, iar această susţinere este şi întemeiată în raport de Decizia XI/2005 a Secţiilor Unite – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ea nu se poate pronunţa întrucât cererea reclamanţilor nu cuprinde un petit în acest sens şi chiar dacă ar fi formulat o asemenea cerere, nulitatea unei clauze nu ar atrage nulitatea întregului act.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.1 din 8 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Oradea-Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa de apel, deşi a reţinut că cererea reclamanţilor urmează a fi analizată prin prisma dispoziţiilor art.948 Cod civil, chiar dacă este litigiu comercial, apreciind că şi contractelor comerciale le sunt aplicabile aceleaşi motive de nulitate ca şi celor civile, a considerat apoi că respectivele contracte au fost valabil încheiate de o sucursală a antecesoarei pârâtei, fără personalitate juridică deoarece, conform art.5 din Statutul Cooperativei de Credit – Banca Populară „Fortuna” Baia Mare, aceasta avea ca obiectiv acordarea de credite şi prestarea serviciilor financiare în raza teritorială de activitate din care făcea parte şi municipiul Oradea, iar semnarea contractelor de către directorul şi inspectorul de credite ai sucursalei probează că sucursala a fost mandatara Băncii Populare „Fortuna”.
Chiar şi în cazul în care aceştia ar fi contractat obligaţii în sarcina cooperativei peste limita împuternicirilor, cooperativa a ratificat obligaţiile asumate prin executarea obligaţiei de virare a banilor, aşa încât, în temeiul art.1162 al.2 Cod civil, această ratificare ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse actului.
În consecinţă, nulitatea contractelor invocată de reclamanţi pe motivul că au contractat cu sucursala ce nu avea personalitate juridică, nu a fost admisă de instanţa de apel.
Cu privire la motivul de nulitate a contractului nr.20/2000 încheiat de antecesoarea pârâtei fără a fi fost autorizată de BNR conform OUG 97/2000, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi admis întrucât aceasta se afla în curs de autorizare, legiuitorul neinterzicând fostelor cooperative de credit să desfăşoare activitate pe perioada autorizării.
De asemenea, instanţa de apel nu a reţinut nici nulitatea art. 2 din contractele de împrumut referitoare la dobânzile penalizatoare întrucât aceste contracte au natură comercială, iar Decizia Secţiilor Unite nr. XI/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se aplică şi acestora, ci doar contractelor civile. Chiar şi dispoziţiile Legii 313/1879 stipulează că se va declara nulă clauza prin care se va stipula dobândă la dobândă în contracte, altele decât cele comerciale.
Cât priveşte nulitatea contractului de garanţie imobiliară instanţa de apel a reţinut că înscrierea datei de 14 martie 2000 este doar o eroare materială iar contractul nu poate fi considerat ca lipsit de cauză, chiar dacă el s-a încheiat în garantarea unui credit ce nu fusese încă acordat, reclamanţii având reprezentarea scopului pentru care el a fost încheiat.
Ca o consecinţă a respingerii motivelor de nulitate a contractelor s-a respins şi accesoriul, respectiv radierea ipotecii şi a interdicţiei de înstrăinare.
Nemulţumiţi de această decizie reclamanţii au declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii critică decizia din apel pentru dezlegarea dată motivului de nulitate întemeiat pe lipsa capacităţii sucursalei de a încheia acte juridice, argumentarea din apel fiind străină de motivele invocate şi de cele rezultate din chiar contractele încheiate, calitatea de mandatar a sucursalei fiind lipsită de temei.
De asemenea, dispoziţiile art. 1167 alin. 2 C. civ. nu-şi au aplicabilitate în speţă, plata creditelor fiind făcută de Sucursala Oradea, parte contractantă şi nu de societatea din Baia Mare cu personalitate juridică.
Mai mult, dispoziţiile art.1167 al.2 C. civ. au fost citate şi aplicate trunchiat, textul privind doar raporturile dintre mandant şi mandatar, nu şi terţilor, cum este cazul lor.
Recurenţii critică de asemenea greşita interpretare a dispoziţiilor OUG nr. 97/2000 privind autorizarea funcţionării organizaţiilor cooperatiste de credit, câtă vreme în dosar existau relaţii de la BNR, adresa nr.495/23 ianuarie 2004, din care rezulta că Banca Populară „Fortuna” nu a solicitat niciodată autorizarea funcţionării.
Recurenţii critică de asemenea soluţionarea greşită a nelegalităţii penalităţilor de întârziere, instanţa de apel făcând greşit aplicarea art. 3 din Legea nr. 313/1879 câtă vreme ei au invocat art.1 din acelaşi act normativ, text care sancţiona cu nulitate absolută o asemenea clauză stipulată în „oarecari contracte”, deci implicit cele din contractele comerciale.
În final, recurenta apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art.948 C. civ. privitoare la nulitatea contractului de garanţie imobiliară, lipsit de cauză întrucât nu se putea garanta o creanţă ce încă nu exista, acest contract fiind încheiat la 14 martie 2000 şi autentificat de notar sub nr.1298 în timp ce creditul s-a acordat la 15 martie 2000.
Prin precizarea din 14 mai 2008 (fila 27 recurs) recurenţii reclamanţi şi-au încadrat criticile în motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât instanţa de apel a dat o dezlegare temeinică şi legală cererilor reclamanţilor.
La această întâmpinare recurenţii au formulat răspuns (filele 34-35) ataşând şi copiile chitanţelor prin care susţin că dovedesc achitarea creditelor, mai puţin a dobânzilor penalizatoare exorbitante.
Recursul reclamanţilor este întemeiat pentru următoarele considerente:
Anterior analizării criticilor invocate Curtea apreciază, în temeiul dispoziţiilor art.306 al.3 Cod procedură civilă că deşi recurenţii au încadrat criticile formulate în motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, acestea sunt încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă ele vizând reţinerea unor motive străine de natura pricinii în argumentarea soluţiei date, precum şi aplicarea greşită şi încălcarea legii.
Analizând în acest context criticile Curtea le apreciază ca întemeiate şi având în vedere că atât pentru cele două contracte de credit cât şi pentru cel de garanţie imobiliară recurenţii reclamanţi au invocat în cererea lor introductivă drept motiv de nulitate comun lipsa capacităţii juridice a sucursalei de a încheia acte juridice, va analiza această critică cu prioritate.
Deşi instanţa de apel a reţinut că sucursala nu are personalitate juridică şi că este lipsită de capacitate de a încheia acte juridice, argumentează respingerea acestui motiv de nulitate pe mandatul dat de cooperativa „mamă” conducerii sucursalei din Oradea pentru încheierea contractelor, pe dispoziţiile statutare ale cooperativei şi pe dispoziţiile art.1167 al.2 Cod civil.
Soluţia instanţei de apel este argumentată pe motive străine de natura pricinii întrucât din actele dosarului rezultă că Banca Populară „Fortuna” din Baia Mare, înregistrată la ORC sub nr.J 24/574/1998 a deschis Sucursala Oradea la 16 noiembrie 1999 (fila 51 apel), ea funcţionând în temeiul Legii 109/1996.
Din contractul de credit nr.4 din 15 martie 2000 (fila 7 fond) contractul de credit nr.20 din 28 septembrie 2000 (fila 8 fond) şi contractul de garanţie ipotecară nr.3 din 14 martie 2000 (fila 9 fond) rezultă că respectivele contracte au fost încheiate cu reclamanţii de către Sucursala Oradea a Băncii Populare „Fortuna” înregistrată la Registrul Comerţului sub nr.J 05/28/1999, aceasta fiind şi semnatara contractelor.
În consecinţă în mod greşit şi fără temei instanţa de apel susţine că reclamanţii ar fi contractat cu societatea „mamă” din Baia Mare, iar Sucursala din Oradea ar fi încheiat şi semnat contractele în calitate de mandatară a băncii populare.
Potrivit art.43 din Legea 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte ale societăţilor comerciale fără personalitate juridică şi se înregistrează înainte de începerea activităţii lor în registrul comerţului în care vor funcţiona. Neavând personalitate juridică ele nu au nici capacitatea de a contracta aşa încât contractele încheiate în atare situaţie sunt lovite de nulitate, lipsind condiţia esenţială pentru validitatea lor stipulată în art.948 pct.1 Cod civil.
Argumentarea instanţei de apel bazată pe art.5 din statutul Băncii Populare „Fortuna” în sensul că „agenţiile în sucursale” deschise în teritoriu n-ar reprezenta decât simple locaţii în care cooperativa de credit să-şi desfăşoare activitatea este în contradicţie cu reglementările legale în materie şi cu numerele de înregistrare diferite sub care au fost înregistrate la ORC din judeţe diferite cele două entităţi.
De asemenea instanţa de apel, în susţinerea argumentării întemeiate pe presupusul mandat al sucursalei, invocă greşit dispoziţiile art.1167 al.2 Cod civil, text ce nu-şi avea aplicabilitatea în speţă câtă vreme reclamanţii invocase nulitatea absolută a contractelor şi nu anularea lor, caz în care s-ar fi putut face referiri la confirmarea sau ratificarea ulterioară a actelor.
În condiţiile în care cocontractantul reclamanţilor nu avea capacitatea de a contracta, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a contractelor, este de prisos a mai analiza şi dezlegarea dată celorlalte motive de nulitate invocate de reclamanţi în cererea lor de către instanţa de apel în legătură cu lipsa autorizării funcţionării Băncii Populare „Fortuna” antecesoarea pârâtei din prezentul litigiu sau lipsa cauzei contractului de ipotecă (…) precum şi cercetarea nulităţii clauzei penale stipulate.
Reţinând în considerarea argumentelor deja analizate temeinicia acţiunii reclamanţilor, Curtea urmează să admită acţiunea reclamanţilor şi să constate nulitatea absolută a celor două contracte de împrumut şi al celui de garanţie imobiliară, cu consecinţa radierii ipotecii şi a interdicţiei de înstrăinare înscrise în CF Oradea sub nr.56235/A.
Acţiune în pretenţii împotriva administratorului societăţii bancare. Obligarea la plata dobânzii legale în materie comercială. Natura civilă sau comercială a raportului juridic.
Acţiunea împotriva pârâtului, administrator al băncii, pentru ridicarea unor sume de bani din casieria băncii cu titlu de avans salarii precum şi la plata unei dobânzi legale aplicabile în materie comercială este admisibilă.
Încadrarea pe dispoziţiile art.998-999 C. civ. privind răspunderea civilă pentru faptul juridic generator de prejudicii nu înlătură aplicarea dispoziţiilor art.43 Cod comercial, neputându-se considera aplicabile exclusiv normele cu caracter civil în privinţa dobânzilor.
Mandatul de administrator dat de bancă pârâtului a avut caracterul unei activităţi comerciale, realizat ca profesie obişnuita, iar raportul are un conţinut comercial, pârâtul acţionând în săvârşirea faptului ilicit în considerarea drepturilor şi obligaţiilor generate de raportul de administrare.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, decizia nr. 263 din 02.06.2009, definitivă)
Prin sentinţa comercială nr.675/14.01.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VI-a Comercială a fost admisă cererea reclamantei Banca U.-Română prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar formulată împotriva pârâtului T. Culha, dispunând obligarea acestuia la plata sumei de 45.922,72 USD, sumă plătibilă în lei la cursul BNR din ziua plăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că pârâtul a deţinut calitatea de administrator al reclamantei Banca U.-Română şi că în această calitate, în anul 2000, a ridicat din casieria băncii suma de 450.000 USD, menţionând că suma a fost retrasă cu titlu de avans salarii.
Lipsa de temei a ridicării acestei sume a fost recunoscută de către pârât prin restituirile ulterioare şi prin notificarea nr.315/03.03.2005 în care solicita indicarea contului pentru depunerea sumelor nerestituite, tot aşa cum şi în faţa acestei instanţe s-a recunoscut.
În aceste condiţii, având în vedere raportul de expertiză contabilă a rezultat că, suma restantă la plată a fost de 25.333 USD, la care instanţa a adăugat, potrivit cererii reclamantei, dobânda legală în materie comercială.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul T. Culha, solicitând revenirea asupra dispoziţiei de obligare la plata dobânzii comerciale, cu motivarea că temeiul răspunderii sale a fost încadrat în dispoziţiile art.998-999 Cod civil, fiind vorba de o răspundere civilă pentru faptul juridic generator de prejudicii.
Se arată că în mod greşit s-a constatat că litigiul este comercial, întrucât în raportul judiciar generat de faptul ilicit nu se aplică dispoziţiile art.43 Cod comercial, ci exclusiv normele cu caracter civil.
Astfel, dobânda la care pârâtul a fost obligat este excedentară, singura modalitate în care acesta poate fi obligat fiind o dobândă legală aplicabilă în materie civilă.
În soluţionarea apelului, Curtea retine că, faţă de dispoziţiile art. 295 Cod procedură civilă, în fapt, singura critică adusă hotărârii primei instanţe vizează aplicarea greşita a coeficientului daunei moratorii, apreciata după criteriul aplicabil in raporturile comerciale, argumentul apelantului fiind întemeiat pe natura exclusiv civila a litigiului.
Astfel, Curtea invoca următoarele dispoziţii legale considerate esenţiale în soluţionare apelului:
Articolul 56 Cod comercial:
“Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afara de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
Articolul 7 Cod comercial:
“Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”.
Articolul 1 Cod comercial:
“ În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”.
Prin urmare se aplică legea şi jurisdicţia comerciala oricărui comerciant, fiind consideraţi comercianţi societăţile comerciale şi persoanele fizice care săvârşesc activităţi de comerţ cu caracter profesional.
Trebuie, în consecinţă, cercetat dacă mandatul de administrator dat de banca pârâtului T. Culha a avut caracterul unei activităţi de comerţ realizată ca profesie obişnuită şi dacă, din aceasta perspectivă, îl implica pe aceasta într-un raport al cărui conţinut este comercial, precum şi dacă a acţionat în săvârşirea faptului ilicit în considerarea drepturilor şi obligaţiilor generate de raportul de administrare.
Or, nu poate fi negata componenta profesională a mandatului administratorului într-o societate comercială. Acesta, desemnat de organele societăţii comerciale, îndeplineşte o funcţie ataşată indisolubil îndeplinirii comerţului societăţii.
Administratorul îndeplineşte un mandat care, după dispoziţiile art. 374 Cod comercial este considerat o faptă de comerţ obiectivă în măsura în care actul juridic pe care mandatarul îl încheie este comercial pentru mandant.
Aşadar, administratorul unei societăţi aste angajat într-un raport de comerţ, calificat ca atare după legătura de accesorialitate pe care o reprezintă cu actele sau acţiunile principale şi care sunt în mod evident fapte de comerţ şi este un comerciant.
Fiind comerciant în acest raport juridic de administrare angajat cu Banca U.-Română, paratul apelant T. Culha este supus jurisdicţiei comerciale.
A doua chestiune care trebuie lămurită este aceea dacă respectivul comerciant aflat în exercitarea actelor sau faptelor de comerţ şi care comite un fapt delictual civil, va fi considerat ca fiind sub incidenţa legii comerciale.
In acest sens, art. 4 Cod comercial arată că:
„Se socotesc, afară, de acestea, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”
Prin urmare, în privinţa unui comerciant, sau a celui considerat comerciant într-un anumit raport juridic, legea activează o prezumţie simplă de comercialitate asupra tuturor actelor si faptelor sale.
Regimul prezumţiei este acela ca, potrivit art. 1202 alin. 1 C.civ. cel in favoarea căruia operează este scutit de orice dovadă asupra faptului prezumat. Per a contrario, sarcina probei contrare faptului prezumat legal aparţine în cauză celui ce afirmă că, în această calitate, nu a săvârşit un fapt de comerţ, adică pârâtului T. Culha.
Or, Curtea reţine că apelantul tinde la infirmarea prezumţiei pe argumentul că răspunderea civila delictuală este o instituţie eminamente civilă, incompatibila cu comercialitatea.
Aceste argumente nu au greutate.
Faptul că normele dreptului substanţial sunt conţinute de legea generală, Codul civil, nu reprezintă, după interpretarea sistematică a art. 1 alin. 2 şi art. 56 C. com. decât argumentul că dreptul civil are faţă de legea comercială un caracter general şi nu sustrage litigiul de la jurisdicţia şi legislaţia comercială.
În cauză, faptul ilicit, retragerea sumei de 450.000 USD din casieria Băncii U.-Române, a avut în mod evident legătură cu calitatea de administrator pe care dl. T. Culha şi-a declinat-o atunci când a solicitat „avans salariu”.
Fără a se folosi de această calitate, deci fără a se prevala de efectele raportului comercial care i-ar fi generat aparenţa dreptului la retragerea acestei sume, dl. T. Culha nu ar fi putut să aducă la îndeplinire rezoluţia sa de a săvârşi fapta ilicită, faptă care, după principiile din art. 998-999 Cod civil, instituie regula că dauna rezultată din faptul ilicit este reparabilă de făptuitor.
Aşadar, obligaţiile generate în sarcina apelantului sunt obligaţii rezultate dintr-un fapt ilicit săvârşit cu prilejul executării unui raport comercial.
În acest context, natura civilă a obligaţiei nu rezulta din însuşi actul, deoarece aceasta ar avea ca semnificaţie lipsa oricărei legături sau conexiuni a faptului cu aspectul comercial al acţiunii făptuitorului.
În consecinţă, obligaţiile comerciantului sunt prezumate comerciale, prezumţia nefiind răsturnată în cauză, aşadar legea si jurisdicţia aplicabile sunt cele comerciale.
În baza acestui considerent, aprecierea primei instanţe cu privire la aceste aspecte şi la aplicarea coeficientului de penalitate specific raporturilor obligaţionale comerciale a fost legal şi temeinic, astfel încât, respingând criticile formulate de către apelant, Curtea va respinge ca nefondat apelul.
Andreea Mizincu, op. cit., p. 388-389.
Ana-Maria Lupulescu, Garanţiile bancare autonome, Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2008, p. 126.