Jurisprudenţa română în materia clauzelor abuzive în contractele bancare

Jurisprudenţa română în materia clauzelor abuzive în contractele bancare

Conf. univ. dr. Lucian Săuleanu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Consideraţii generale. Asistăm în ultima perioadă la o multiplicare a cererilor de chemare în judecată formulate de persoanele fizice împotriva instituţiilor bancare, având ca obiect fie anularea diferitelor clauze din convenţiile de credit şi restituirea unor sume deja plătite, fie suspendarea efectelor clauzei respective pe calea ordonanţei preşedinţiale. Clauzele considerate a fi abuzive sunt din cele mai diverse, cele mai multe privind majorarea dobânzii, comisionul de risc perceput, schimbarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii, modificarea unilaterală a nivelului comisioanelor şi dobânda majorată, dar şi declararea unilaterală a scadenţei anticipate şi rambursarea subsecventă a creditului, clauze privind interdicţii de construire, închiriere etc.

În acest context, ne propunem să facem o scurtă trecere în revistă a noţiunii de clauze abuzive precum şi câteva soluţii în rezumat din jurisprudenţa conturată în domeniu, grupate pe două categorii, anume soluţii prin care s-au admis astfel de cereri şi separat soluţii prin care s-au respins cererile de chemare în judecată ce aveau ca obiect identificarea unor clauze abuzive.

Clauzele abuzive sunt definite în Legea nr. 193/2000, modificată de Directiva 93/13/CEE ca şi clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul, şi care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cadrul relativ larg al definiţiei a dat naştere unor numeroase litigii prin care se solicită instanţelor să sancţioneze cu nulitatea diversele clauze din contractele încheiate de bănci cu clienţii acestora. Se utilizează adesea ca argumente lipsa de claritate şi echivocitatea clauzelor respective, precum şi necesitatea cunoştinţelor de specialitate pentru înţelegerea acestora, aspecte evidenţiate în art. 1 al Legii nr. 193/2000. De asemenea, art. 4 al aceleiaşi legi prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin aceste prevederi s-a urmărit eliminarea elementului discreţionar în relaţiile contractuale dintre entităţile comerciale şi persoanele fizice, având în vedere lipsa de echilibru şi posibilitatea existenţei unor abuzuri în materie¹.

Remarcăm două tendinţe ale instanţelor judecătoreşti: una de a respinge astfel de cereri, motivată prin faptul că reclamanţii au luat la cunoştinţă şi au semnat convenţiile de credit, declarând că sunt de acord cu clauzele contractuale şi o a doua tendinţă, aceea de a admite cererile, constatând nulitatea clauzelor abuzive.

În ceea ce priveşte dea de-a doua tendinţă, un aspect interesant îl constituie notificările primite de clienţi ulterior încheierii contractului, prin care li se pune în vedere, având în vedere "contextul internaţional marcat de turbulenţe, ce implică costuri mari de finanţare" că banca nu le va solicita garanţii suplimentare, în ciuda deprecierii valorii proprietăţilor imobiliare, ci va opera modificarea dobânzii. În cazul dezacordului cu măsura respectivă, clienţilor li se pune în vedere să ramburseze anticipat integral suma datorată.

Este discutabil dacă clauza invocată de bancă drept fundament pentru notificare (În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia) este una în care părţile se află pe o poziţie egală.

Considerăm că o clauză este una abuzivă ab initio, întrucât exclude, prin modalitatea în care este formulată, posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Ca pol de putere, banca este cea care decide apariţia momentului în care survine dezechilibrul financiar pe piaţă şi ea este cea care modifică dobânda. Nu există o negociere reală, nu există o egalitate între părţi.

Prin introducerea unor astfel de clauze se creează un dezechilibru semnificativ între părţi, întrucât dobânda poate creşte fără o reală posibilitate pentru client de a verifica baza acestei creşteri, existând pericolul ca aceasta să crească în aceeaşi manieră fără ca acesta să poată verifica, fiind, de asemenea, expus riscului de a fi introdus în Centrala Riscurilor Bancare ca rău-platnic, fără a avea nicio vină în derularea raporturilor contractuale, fapt de natură să îl afecteze economic şi moral.

Mai mult decât atât, prevederea ultimă prin care li se pune în vedere clienţilor că, dacă nu sunt de acord cu modificarea dobânzii, în termen de 30 zile de la primirea notificării trebuie să ramburseze anticipat integral suma, vine în contradicţie cu art. 969 C.civ. (1.270 din Noul Cod civil), odată ce trebuie să existe o simetrie între modul de încheiere a contractului şi modul de încetare a lui. Motivele de încetare, inclusiv clauzele de denunţare unilaterală trebuie să fie expres menţionate, identificate în contractul semnat de părţi, astfel că printr-o notificare ulterioară² încheierii contractului nu se poate invoca un motiv de încetare care nu este existent în contractul iniţial.

Un alt aspect interesant îl constituie interpretarea dată de bancă schimbărilor intervenite în domeniul economic, făcându-se aici aplicarea principiului rebus sic stantibus. Considerăm că în acest domeniu, interpretarea excede limitele teoriei impreviziunii şi este contrară bunei-credinţe, având în vedere faptul că motivul întemeiat trebuie să reprezinte o situaţie descrisă clar, previzibilă, furnizând posibilitatea consumatorilor să poată anticipa consecinţele ce s-ar produce în situaţia intervenirii respectivei situaţii³. Mai mult decât atât, ar trebui să fie prevăzută în contract posibilitatea consumatorului de a rezilia de îndată contractului, în lipsa unei astfel de stipulaţii exprese o astfel de clauză fiind abuzivă.

Jurisprudenţa franceză califică drept abuzive clauze cum ar fi cea care permite băncii să blocheze în orice moment folosirea cardului bancar de către client, cea care stipulează că, după expirarea unei perioade de trei luni, datele menţionate pe extrasul de cont vor fi considerate ca aprobate de către client⁴.

I. Jurisprudenţă în sensul calificării unor clauze ca fiind abuzive

a) Contract de credit pentru consum. Modificarea unilaterală a dobânzii. Clauză abuzivă.

Art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori

Clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Corespondenţa băncii către client prin care a notificat împrumutaţilor modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat, reţinându-se că o astfel de adresă este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.

Critica împrumutătorului în sensul că se impunea ca urmare a admiterii acţiunii şi rezilierea contractului este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000 cumpărătorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, eventual şi daune-interese numai în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.

(Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială, Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2010, definitivă)

Prin cererea introductivă reclamanţii Ş.F. şi Ş.N. au chemat în judecată pe pârâta S.C. „E” S.A. şi au solicitat să se constate că art. 4 pct. 3 din contractul de credit încheiat în 2008 conţine o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi eliminarea acestei clauze.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din contract „Pe parcursul derulării contractului, banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare. Modificarea dobânzii şi/sau a comisioanelor bancare va fi comunicată împrumutatului până cel mai târziu data aplicării ei prin oricare dintre următoarele modalităţi la libera alegere a băncii”.

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii susţinând că încă de la semnarea contractului reclamanţii au cunoscut faptul că se va percepe dobânda variabilă, asumându-şi acest risc.

Prin sentinţa nr. 1454/COM/07 octombrie 2009 Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată şi a constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul de credit de consum conţin o clauză abuzivă şi a dispus derularea în continuare a efectelor contractului cu eliminarea acestei clauze.

Instanţa de fond a reţinut că acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant, prevederi legale ce sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre în materie de credit destinat consumului (art. 1 pct. 2 lit. a şi b).

Instanţa constată că respectiva clauză inserată la articolul 4 pct. 3 din contract constituie o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe consumator. Această clauză care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Instanţa are, de asemenea, în vedere şi faptul că dobânda este un element esenţial într-un contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidenţa asupra dobânzii, afectând însăşi normala derulare a raporturilor contractuale. În raport de prevederile contractuale, instanţa reţine că, în ipoteza în care acest contract s-ar derula în continuare, în aceeaşi formă s-ar menţine pericolul lezării drepturilor şi intereselor consumatorului prin majorarea indirectă a dobânzii anuale efective, potrivit art. 4 pct. 3 din contract.

Prin urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din convenţia părţilor instanţa urmează să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Împotriva soluţiei pronunţate de Tribunalul Iaşi pârâta a formulat apel susţinând că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

În esenţă, se susţine că potrivit dispoziţiilor paragrafului 2 şi 3 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, banca putea să majoreze nivelul comisioanelor şi dobânzilor, dar cu recunoaşterea dreptului împrumutatului de a rezilia contractul unilateral şi rambursarea anticipată a creditorului.

Mai susţine apelanta că a oferit reclamanţilor mai multe variante privind derularea în continuare a contractului de credit, după majorarea dobânzii, respectiv: reeşalonarea soldului prin extinderea perioadei de plată până la zece ani; modificarea datei scadente fără comision până la data de 30 iunie 2009; rambursarea integrală a soldului prin refinanţare sau surse proprii, beneficiind de comision de rambursare anticipată zero, până la data de 30 iunie 2009.

Cu privire la posibilitatea reclamanţilor de a înţelege clauzele contractului de credit pârâta a susţinut că aceştia se încadrează în categoria „consumatorului mediu” aşa cum este definit de prevederile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, astfel că au semnat contractul în cunoştinţă de cauză.

De asemenea, pârâta consideră nelegală hotărârea instanţei de fond deoarece modifică contractul transformând contractul de credit dintr-unul cu dobândă variabilă într-un contract cu dobândă fixă.

Curtea de Apel Iaşi analizând motivele de apel a respins apelul menţinând soluţia pronunţată de instanţa de fond reţinând că potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 133/2000, republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiat între comercianţi şi consumatori – „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”, iar dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ definesc clauza contractuală abuzivă, inclusiv în cazul contractelor standard preformulate.

Cu privire la caracterul clauzei prevăzută de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul încheiat între părţi, în mod corect tribunalul a considerat-o ca fiind abuzivă în sensul că aceasta dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda şi/sau comisioanele bancare fără a se raporta la vreun indicator.

Deşi apelanta-pârâtă a invocat în apărare o adresă prin care a notificat intimaţilor modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională, dar şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat, Curtea de Apel Iaşi constată că aceasta este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.

În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la rezilierea contractului, curtea constată că este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, cumpărătorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului (eventual şi daune-interese) numai dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.

Constatându-se caracterul abuziv al clauzei prevederilor la art. 4 pct. 3 din contractul de credit, acesta urmând să-şi producă celelalte efecte ce decurg din clauzele sale, cu dobânda/comisioanele stabilite iniţial de părţi până la o nouă renegociere, curtea apreciază că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru rezilierea întregului contract.

Cu privire la dispoziţiile art. 1 lit. a din anexă, la care face referire apelanta în motivele de apel, curtea constată că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 137/2000 lista are caracter exemplificativ şi că prevederile fac referire la posibilitatea împrumutatului de a solicita rezilierea contractului, ceea ce în cauză nu este cazul.

Mai reţine Curtea că în cauză nu au relevanţă dispoziţiile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor referitoare la definirea „consumatorului mediu” deoarece clauza abuzivă presupune, în principal, caracterul prestabilit al acesteia şi nicidecum o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.

b) Contract de credit şi contract de garanţie imobiliară. Anulare clauză privind interdicţia de construire

(Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială, decizia comercială nr. 22/A din 26 februarie 2010)

Prin Sentinţa nr. 1791/C/19.11.2009 Tribunalul Sibiu a admis acţiunea formulată de reclamanţii D. J. B. şi D. P. N. împotriva pârâtei BANCA D. SA Sibiu şi s-a constatat abuzivă clauza prevăzută la art. V din contractul de garanţie imobiliară privind interdicţia de construire ce a fost notată asupra imobilului, fiind obligată pârâta să-şi dea consimţământul la radierea din CF a interdicţiei de construire, iar în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de consimţământ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamanţilor este întemeiată şi a admis-o reţinând că respectivele contracte de creditare au fost încheiate pentru achiziţionarea imobilului (teren), cât şi pentru construirea a trei imobile de locuit şi spaţii comerciale pe terenul situat în intravilanul oraşului. Angajarea ambelor credite, conform uzanţelor bancare, a fost condiţionată de semnarea contractelor de garanţie imobiliară arătate mai sus, în condiţiile prestabilite de către bancă.

În contractele de garanţie imobiliară s-a inserat clauza privind notarea interdicţiei de construire pe acest teren. Datorită notării acestei interdicţii, Serviciul Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei nu a eliberat reclamanţilor autorizaţia de construire pentru terenurile menţionate, deşi, anterior, prin Hotărârea Consiliului Local S M nr. 131/24.04.2008, s-a hotărât aprobarea „planului urbanistic zonal” ansamblu de locuinţe cu 48 apartamente P + 1 - 4E cu spaţii comerciale şi 3 clădiri E., în S M,(...).

Prin adresa înregistrată la BANCA D. SA, sub nr. 3111/21.01.2009, reclamantul învederează băncii că desfăşoară activităţi exclusiv în domeniul construcţiei de locuinţe şi doar în acest scop a achiziţionat terenul.

În acest context, a propus băncii radierea interdicţiei de construire şi inserarea clauzei potrivit căreia înstrăinarea apartamentelor care se vor construi să se facă de comun acord.

Banca pârâtă nu a răspuns afirmativ solicitării reclamantului. În cursul desfăşurării procesului, deşi părţile au solicitat la termenul de judecată din 20.08.2009 amânarea cauzei pentru stingerea procesului pe cale amiabilă, acest acord al părţilor nu s-a realizat în final.

Instanţa apreciază că în speţă cele 4 condiţii ale art. 78 şi următoarele din Legea nr. 296/2004 ce definesc o clauză ca fiind abuzivă sunt fost îndeplinite.

Este adevărat că reclamanţii au acceptat toate clauzele contractelor, însă aceste clauze au fost prestabilite de către bancă.

Reclamanţii intenţionează să realizeze investiţii profitabile, din care să aibă posibilitatea achitării obligaţiilor către bancă, cu atât mai mult cu cât, până la data intentării acţiunii, şi-au onorat obligaţiile faţă de banca creditoare.

Mai mult, instanţa a considerat că atitudinea reclamanţilor relevă bună credinţă în relaţia cu partenerul contractual, prin propunerea de vânzare numai cu acordul băncii a apartamentelor care se vor edifica.

La toate acestea se adaugă şi un aspect exterior voinţei părţilor – actuala criză economică, care afectează reclamanţii, ca investitori imobiliari.

Clauza prin care se interzice reclamanţilor dreptul de a construi, este considerată de instanţă ca abuzivă şi datorită faptului că banca nu a făcut vreo dovadă în sensul că prin construirea de locuinţe pe terenurile achiziţionate de reclamanţi ar fi prejudiciată în vreun fel.

Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul menţinând soluţia instanţei de fond considerându-se nefondate argumentele băncii prin care se arăta că s-au negociat clauzele contractuale prin adoptarea de către reclamanţi a unui pachet bancar cu dobânda mai scăzută faţă de alte pachete cu costuri mai ridicate care nu presupuneau garanţii, instanţa reţinând că aceasta nu reflectă o negociere, întrucât negocierea trebuie să existe cu privire la tipul de produs pentru care s-a optat şi nu poate fi interpretată în sensul alegerii unui produs din mai multe pentru care se putea opta.

Este neîndoielnic caracterul standard şi preformulat al clauzelor contractului de garanţie, iar reaua-credinţă a pârâtei reţinută de instanţa de fond decurge din caracterul abuziv al refuzului radierii interdicţiei de construire, care determină implicit imposibilitatea atingerii scopului pentru care a fost încheiat contractul – investiţii .

Mai mult, acest refuz nu are justificare în condiţiile în care, prin adresa nr. 2108/25.04.2008, pârâta şi-a exprimat acordul privind radierea interdicţiei de demolare a imobilelor, susţinerea apelantei că demolarea construcţiilor ar fi sporit valoarea imobilului fiind contrară realităţilor economice.

Dispoziţiile art. 1777 Cod civil invocate de pârâtă drept omise de instanţa de fond referitoare la extinderea ipotecii oferă argumente în sensul majorării în fapt a garanţiilor băncii în urma edificării de construcţii noi pe terenurile ipotecate, astfel că interdicţia de construire nu îşi găseşte justificare nici prin prisma intereselor economice ale băncii. Aşa-zisul risc ce ar exista până la momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietatea asupra construcţiilor edificate nu este sustenabil prin prisma faptului că orice construcţie, chiar neterminată, conferă un plus de valoare.

Totodată, existenţa interdicţiei de construire în cartea funciară are ca efect direct imposibilitatea emiterii autorizaţiei de construire de către primar potrivit dispoziţiilor legale.

c) Constatarea caracterului abuziv a clauzei privind modalitatea de determinare a nivelului dobânzii din contractul de credit. Competenţă materială.

(Curtea de apel Iaşi, Secţia comercială, decizia nr. 79 din 5 octombrie 2009)

Prin sentinţa comercială nr. 832/com din 20.03.2009Tribunalul Iaşi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.J.B. în contradictoriu cu pârâta Banca R. S.A. şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 şi 7.3 din contractul de credit bancar încheiat de către părţi, doar în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a nivelului dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare şi, pe cale de consecinţă, a dispus înlăturarea acestora din contract.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000 a obligat pârâta să modifice art. 7 din contractul de credit bancar încheiat de către părţi, în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a nivelului dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare cu respectarea principiilor previzibilităţii, a bunei-credinţe şi a corectei informări ce guvernează raporturile contractuale dintre părţi.

În apelul formulat de societatea bancară s-a invocat, printre altele, necompetenţa materială a Tribunalului Iaşi având în vedere prevederile deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea de Apel a apreciat excepţia ca fiind întemeiată, anulând sentinţa atacată şi trimiţând cauza spre soluţionare Judecătoriei Iaşi, reţinând că prin decizia nr. 38/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a dispus că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. c şi art. 281 ind. 1 alin. 1 Cod procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă, în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect anularea unui act juridic privind drepturi patrimoniale.

Faţă de obiectul acţiunii, respectiv anularea unor clauze a unor contracte bancare, valoarea obiectului acţiunii (sub 100.000 lei), dispoziţiile deciziei nr. 38/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a şi art. 158 Cod procedură civilă, Curtea constată că aparţine Judecătoriei Iaşi, competentă de soluţionare a cauzei în primă instanţă.

d) Clauză de reziliere în caz de diminuarea garanţiilor ca urmare a faptei unui terţ faţă de contractul de credit. Caracter abuziv. Executarea silită bunurilor aduse ca şi garanţie.

(Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 202/2008)

Prin sentinţa civilă nr.274/2008 Tribunalul Bistriţa Năsăud a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta E. J. împotriva pârâtei Banca R., reţinându-se că între părţi a intervenit un contract de împrumut pentru 64.200 Euro pe o perioadă de 10 ani, împrumutul fiind garantat prin ipotecarea a două imobile, unul situat în A. iar celălalt în comuna M. jud. B-N. Asupra imobilului situat în comuna M. s-a început executarea silită de către un alt creditor - beneficiar al unei ipoteci, situaţie în care banca s-a prelevat de clauzele înscrise la pct.8 alin.2 şi pct.10 din contractul de credit, a declarat creditul scadent anticipat, a investit contractul de credit cu formulă executorie, procedând la executarea silită asupra imobilului din A. ce a fost cumpărat cu creditul acordat de bancă.

Instanţa a reţinut că potrivit pvct.8 şi 10 din contractul de credit, banca are dreptul să verifice respectarea destinaţiei creditului aprobat, „existenţa permanentă şi integrală a garanţiilor şi asigurarea acestora” iar nerespectarea acestei clauze dădea băncii dreptul de a retrage creditul înainte de scadenţă. Declararea scadenţei anticipate era reglementată şi în pct.10 din contract pentru situaţia în care împrumutatul nu plăteşte la scadenţă şi dobânzi de la creditul acordat sau nu respectă oricare din clauzele şi obligaţiile prevăzute în contract.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta susţinând că dispoziţiile pct.8 şi pct.10 din contractul de credit nu constituie obligaţii, ci o facultate pentru intimata, fiind o problemă de oportunitate. Se susţine că s-a dovedit refuzul băncii de a încasa ratele ajunse la scadenţă conform graficului anexă la contract. Se motivează că nu are importanţă dacă pct.8 şi 10 din contract sunt interpretate în sensul că ele constituie o clauză penală atâta timp cât se susţine caracterul leonin al acestora. Declararea scadentă la o dată anticipată faţă de contract a creditului acordat reclamantei în baza unui regulament intern al băncii care nu este opozabil apelantei, contravine practicii Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale referitoare la „cerinţa de accesibilitate” precum şi dispoziţiile art.1581 C.civ.⁵

Curtea de Apel Cluj analizând apelul declarat reţine că acesta este fondat. În primul rând, în cauză nu se poate reţine că dispoziţiile art.8 şi 10 din contract sunt lovite de nulitate absolută datorită caracterului leonin avându-se în vedere că specificul clauzei leonine nu corespunde naturii contractului de credit bancar, deoarece nici debitorul şi nici creditorul parte în contract nu îşi pot stipula totalitatea câştigurilor şi nici nu pot ca unul dintre ei să fie absolvit de pierderi.

În cauză nu se poate pune nici problema unei clauze abuzive deoarece nu s-a făcut dovada că art.8 şi 10 nu au fost negociate în mod direct. În plus prin ele însele aceste clauze nu creează apelantei în raport cu intimaţii, contrar cerinţelor băncii-creditor, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile lor, conform definiţiei din art.4 alin.1 al Legii nr.193/200.

Din motivarea hotărârii instanţei de fond rezultă că soluţia de respingere a acţiunii s-a întemeiat pe dispoziţiile pct.8 şi 10 din contractul de credit.

Din conţinutul pct.10 al contractului rezultă că acesta devine aplicabil în situaţia în care împrumutantul nu plăteşte la scadenţă rate şi dobânzile aferente creditului acordat sau nu respectă nici una din clauzele şi obligaţiile prevăzute în contract. Pentru situaţiile expres prevăzute în art.10, banca solicită de îndată rambursarea acestuia şi a dobânzilor. Prin urmare în această situaţie creditul poate fi declarat scadent anticipat, iar debitorul trebuie înştiinţat cu privire la aceasta.

Referitor la declararea creditului scadent pentru situaţia expresă reglementată de art.8 din contract, Curtea reţine că acesta intervine dacă pe parcursul declarării creditului au dispărut garanţiile aferente sau acestea au fost diminuate. Art.8 alin. 2 se referă la nerespectarea de către împrumutant a obligaţiei de a menţine permanent şi integral garanţiile, astfel că acesta este cel care trebuie să se abţină de la orice faptă care ar avea un astfel de rezultat. În cauză intimata a declarat scadent întregul debit datorită diminuării garanţiilor ca urmare a intervenţiei unui terţ faţă de raportul de credit.

Împrejurarea că unul sau mai mulţi creditori ai apelantei, în recuperarea propriilor creanţe, au început executarea silită asupra unor bunuri proprietatea acesteia, bunuri care fac obiectul obligaţiei de garanţie, nu constituie o activitate culpabilă a apelantei deoarece nu prin fapta ei s-a adus atingere garanţiilor oferite prin contract. În consecinţă în mod neîntemeiat i se impută apelantei nerespectarea obligaţiilor contractuale, astfel că pentru fapta unui terţ nu devin aplicabile dispoziţiile art. 8 din contract.

În aceste condiţii apare întemeiată cererea reclamantei-apelante de a obliga societatea bancară să încaseze ratele conform graficului de rambursare.

Referitor la constatarea existenţei refuzului pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia menţionată, Curtea reţine că o astfel de cerere în constatare este inadmisibilă, în condiţiile în care, reclamanta are la îndemână acţiunea în realizare.

În ceea ce priveşte cererea de a se constat ca valabile plăţile făcute de reclamanta apelantă după declararea scadenţei anticipate a creditului cu consecinţa obligării la emiterea unui nou grafic de rambursare, Curtea reţine că aceste cereri apar ca nefondate. În condiţiile în care Curtea a obligat pârâta să respecte graficul de rambursare apelanta-debitoare poate face imputaţia plăţilor făcute după declararea scadenţei anticipate în baza art.1110 Cod civil, sau aceasta poate fi realizată de creditor, în condiţiile art.1111 Cod civil.

Faţă de toate considerentele reţinute anterior, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat modificând sentinţa instanţei de fond în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei împotriva societăţii bancare obligând-o să încaseze sumele scadente conform graficului de rambursare, parte din contractul de credit nr. 30/18.04.2003, respingând celelalte cereri.

II. Jurisprudenţă în sensul respingerii cererilor prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale

a) Contract de credit de investiţii imobiliare şi contract de ipotecă. Asumarea obligaţiei de a nu închiria imobilul ipoteca. Cerere de chemare în judecată formulată împotriva băncii pentru ca aceasta să-şi dea acordul în sensul închirierii imobilului.

(Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială. decizia nr. 215/A din 17.12.2009, definitivă)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21.10.2008, reclamantul E. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta J. BANK B. obligarea pârâtei să emită adresa/avizul prin care aceasta să-şi dea acordul pentru închirierea imobilului,în motivarea cererii, motivându-se că a încheiat cu pârâta un contract de credit de investiţii imobiliare şi un contract de ipotecă prin care a adus ca şi garanţie imobilul arătat; pe parcursul derulării contractului de credit reclamantul a adus o serie de îmbunătăţiri imobilului, cu respectarea clauzelor contractuale, respectiv solicitând acordul Băncii pentru modificări, după finalizarea lucrărilor întocmindu-se un raport de evaluare, evaluarea fiind superioară evaluării de la momentul acordării creditului.

Reclamantul a solicitat acordul băncii pentru a închiria imobilul, acord refuzat de către bancă; în aceste condiţii, reclamantul a revenit cu un memoriu, arătând că există posibilitatea închirierii cu o chirie lunară deloc de neglijat, iar pe de altă parte interdicţia astfel cum este înscrisă în cartea funciară nu prevede obligaţia contractuală a reclamantului de a obţine acordul.

Prin sentinţa civilă nr. 474/PI/28.04.2009 Tribunalul Timiş a admis cererea şi a obligat pârâta să-şi exprime acordul prealabil în vederea închirierii imobilului proprietatea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat următoarele:

Potrivit art. 2.2 Contract, garantul s-a angajat să nu înstrăineze, închirieze, schimbe, greveze de sarcini, să nu dezmembreze ori demoleze, fără acordul prealabil scris al J. Bank.

La data de 30 iunie 2008, reclamantul a comunicat J. Bank intenţia de închiriere a apartamentului, solicitând comunicarea condiţiilor în care banca este de acord cu închirierea. Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat să se constate caracterul abuziv al refuzului şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată banca a-şi da acordul privind închirierea imobilului ipotecat.

Analizând clauza contractuală invocată de către pârâtă în justificarea refuzului, instanţa de fond a constatat că această clauză permite garantului închirierea; limitările, agreate într-adevăr de către reclamant, vizează condiţiile închirierii, acestea nefiind lăsate la libera apreciere a garantului şi a terţului cu care se contractează, proprietarul locator fiind obligat a respecta condiţiile impuse de bancă. Prin urmare, clauza oferă dreptul creditorului garantat de a impune propriile clauze contractuale, nicidecum nu interzice închirierea. De altfel, chiar pârâta consideră că, stabilitatea raporturilor contractuale şi previzibilitatea înţelegerii contractuale se opune ca una dintre părţi contractante să-şi asume anumite obligaţii pentru ca ulterior să se sustragă sub diferite pretexte; or, în speţă, pârâta a permis închirierea, iar faptul că în prezent normele interne impun interdicţia închirierii, indiferentă fiind justificarea acestei interdicţii cât timp părţile nu au agreat-o în condiţiile art. 969 C.civ., este lipsită de relevanţă.

Prin urmare, instanţa a reţinut refuzul abuziv al pârâtei în darea acordului privind închirierea imobilului ipotecat, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la exprimarea acordului, prealabil, în vederea închirierii imobilului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta J. BANK NV B. solicitând, în principal, admiterea acestuia şi anularea sentinţei apelate, iar în subsidiar modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, schimbând soluţia instanţei de fond în sensul respingerii cererii în judecată reţinându-se aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda, principiu conţinut de art. 969, alin. 1 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Încheierea actelor juridice civile este guvernată de principiul autonomiei de voinţă a părţilor contractante, singurele limite fiind dispoziţiile imperative ale legii, morala şi ordinea publică. În speţă, prin clauza care condiţionează închirierea imobilului pentru care s-a contractat împrumutul de acordul băncii, nu se încalcă aceste limite care circumscriu libertatea contractuală.

Ca urmare, reclamantul a acceptat ca orice închiriere a imobilului, pe timpul cât acesta este ipotecat, să se facă doar cu acordul băncii. Refuzul băncii este emis în virtutea dreptului său rezultând din clauza contractuală (art. 2.2 din Contractul de ipotecă), drept conferit tocmai de către reclamantul.

Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 79 din Legea nr. 296/2004 pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, întrucât inserarea clauzei respective în contractul de ipotecă, la fel ca şi refuzul băncii de a-şi da acceptul în vederea închirierii sunt justificate, în adresa nr. CM/RT 5710/19.08.2008, de greutăţile ce s-ar putea ivi în cazul în care banca ar trece la executarea silită a imobilului ipotecat. Astfel, în cazul în care în imobil locuieşte doar proprietarul, executarea silită se face în baza contractului de ipotecă, acesta constituind titlu executoriu, conform art. 79, alin. 2 din Legea 58/1998, însă, în cazul în care în imobil locuieşte un chiriaş, evacuarea sa nu se va mai putea face în baza contractului de ipotecă, iar prezenţa sa în imobil ar putea duce la o micşorare a valorii imobilului respectiv. Prevederi similare sunt conţinute şi de Legea 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (art. 21 şi art. 22).

Trebuie acceptat că orice credit acordat de către bancă trebuie protejat printr-o serie de garanţii care să conserve dreptul băncii şi care, în ansamblu, contribuie la asigurarea unui climat de stabilitate şi securitate pe piaţa bancară. Ïn cazul clauzei în litigiu se oglindeşte preocuparea legitimă şi de bună credinţă a băncii de a putea controla şi conserva integritatea (fizică şi juridică) a garanţiilor imobiliare afectate la plata creditului contractat.

Curtea reţine că reclamantul chiar a obţinut, anterior, permisiunea băncii de a aduce modificări interioare în imobil, în vederea creşterii confortului, însă permisiunea a fost obţinută numai cu condiţia să nu se diminueze valoarea de circulaţie a imobilului. Din această perspectivă, se observă clar că interesul băncii este de conservare a bunului ipotecat, iar condiţiile puse, în acest sens reclamantului, nu sunt excesive, fiind justificate de conservarea garanţiei.

Curtea consideră că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel cum ele sunt prevăzute în contractul de credit şi în cel de ipotecă, întrucât dreptul băncii de a controla închirierea imobilului ipotecat este justificat de normele de prudenţă bancară mai sus expuse.

Prin refuzul băncii de a emite acordul la închirierea imobilului nu se poate spune că se încalcă dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului respectiv, întrucât tocmai reclamantul a consimţit în sensul limitării exerciţiului dreptului său de proprietate, prin contractul de ipotecă.

b) Cerere de chemare în judecată formulată de o societate comercială Neaplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 193/2000 întrucât reclamanta nu are calitate de consumator.

(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 340/2009)

Prin acţiunea introductivă Societatea Comercială „N. D. & U.” S.R.L. reclamă caracterul abuziv al clauzelor privitoare la schimbarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii, a clauzelor privind modificarea unilaterală a nivelului comisioanelor şi dobânda majorată, a clauzelor privind declararea unilaterală a scadenţei anticipate şi rambursarea subsecventă a creditului invocând prevederile Legii nr.193/2000, Directivei 93/13/CEE şi OUG nr.174/2008.

Prima instanţă a reţinut că normele conţinute în Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE, O.U.G. nr.174/2008 nu sunt aplicabile reclamantei, întrucât potrivit art. 2 din Legea nr.193/2000 "prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

De asemenea, art.2 al Directivei 93/13/CEE, ce a fost transpusă în legislaţia română prin Legea nr.193/2000 şi O.U.G. nr.174/2008, prevede: "În sensul prezentei directive:(a) "clauzele abuzive" înseamnă clauzele contractuale definite la articolul 3; (b) "consumator" înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale;(c) "vânzător sau furnizor" înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată."

Reclamanta este o societate comercială, iar potrivit cererii de chemare în judecată creditul a fost utilizat în desfăşurarea activităţii comerciale. Prin urmare, reclamanta, fiind un comerciant, un profesionist, nu poate beneficia de ocrotirea oferită de Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE, O.U.G. nr.174/2008, scopul acestor reglementări fiind protejarea persoanelor fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială a menţinut soluţia instanţei de fond reţinând că aceasta a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 193/2000, reglementare legală specială nefiind aplicabilă reclamantei, raportat la faptul că legea invocată protejează pe consumatorul persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale.

În sensul articolului 2 litera b din Directiva 93/13/CEE, D. este denumită orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor care cad sub incidenţa acestei directive, acţionează în scopuri care nu vizează aspecte legate de o afacere sau profesiune proprie, chiar dacă aceasta este proprietate publică sau privată.

Chiar dacă s-ar face în cauza de faţă o aplicare extensivă a dispoziţiilor din Legea nr.193/2000, trebuie să se aibă în vedere că natura abuzivă a unei clauze se evaluează în funcţie de natura serviciilor care fac obiectul contractului, toţi factorii care au determinat încheierea contractului şi celelalte clauze din convenţie.

În acest sens, se reţine că potrivit articolului 1 litera a din Anexa la Legea nr.193/2000, este considerată clauză abuzivă aceea care dă dreptul comerciantului (în speţă băncii) de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze despre aceasta cealaltă parte contractantă şi aceasta din urmă are libertatea de a rezilia contractul.

Or, în cauza de faţă suntem în prezenţa unui contract de servicii financiare (contract de credit bancar), există indicat temeiul modificării ratei anuale a dobânzii (fluctuaţia în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa bancară), există prevăzută obligaţia băncii de a notifica clientul în privinţa schimbărilor aplicate la rata dobânzii în cazul în care fluctuaţia totală a acesteia atinge +/-1% pe an pentru utilizările în valută sau +/-3% pe an pentru cele în lei şi este prevăzută libertatea clientului de a nu accepta modificările propuse cu rambursarea în întregime a Creditului.

Aşa fiind, nu se poate aprecia existenţa unor clauze ca fiind abuzive de vreme ce nu sunt modificări ale ratei dobânzii sau comisioane despre care să nu se fi convenit prin clauze clare, asumate de părţi, şi nu s-au produs nici schimbări fără notificări.

c) Constatarea ca fiind abuzive a clauzelor referitoare la declararea anticipată a creditorului şi calcularea dobânzii majorate. Respingere.

(Curtea de Apel Bucureşti, decizia comercială nr. 77 din 13 februarie 2008)

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea clauzelor abuzive din contractul de credit considerând ca fiind abuzive clauzele referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului şi cele referitoare la dreptul băncii de a calcula dobânda majorată invocând prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa comercială nr. 11583/2007 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul E. H. în contradictoriu cu pârâta SC M. BANK SA, iar Curtea de Apel Bucureşti a menţinut soluţia instanţei de fond reţinând cu privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la majorarea dobânzii în cazul depăşirii termenelor de plată, se reţine că nu este incidentă în cauză dispoziţia din anexa la Legea nr. 193/2000 invocată de apelant. Se susţine de către apelanta reclamantă că în anexa Legii nr. 193/2000 este prevăzută ca exemplu de clauză abuzivă cea care permite comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant. Exemplu invocat de apelanta reclamantă are în vedere prevederea unor compensaţii în sumă echivalentă pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant. Or, este evident că în cazul semnării contractului de credit comerciantul, în speţă banca intimată, şi-a executat obligaţia ce îi revenea, respectiv cea de virare a sumei acordată cu titlu de credit. În consecinţă, nu poate fi prevăzută o clauză compensatorie în sensul oferit de exemplul din anexa la lege, câtă vreme comerciantul şi-a executat propria obligaţie, deci, a procedat la executarea contractului. Este evident, deci, că prevederea contractuală referitoare la majorarea dobânzi pentru depăşirea termenelor de plată este în strânsă relaţie cu executarea de către comerciant – banca intimată a obligaţiei ce îi revenea, aceea de virare a sumei împrumutate. În lipsa virării sumei împrumutate nu se naşte obligaţia de rambursare a împrumutatului, deci nu se poate vorbi de plata cu întârziere a ratelor stabilite în graficul de rambursare.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii intimate de a modifica procentul de dobândă. Nu se poate susţine că această modificare se realizează fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul dintre părţi şi, deci, asumată de părţi prin semnarea contractului. Pe de altă parte, prin semnarea contractului împrumutatul şi garanţii săi şi-au dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba, deci, de o modificare unilaterală, abuzivă, în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului.

Nu este reţinută nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzelor la care se supune consumatorului faţă de care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care şi-au pus semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de clauzele contractuale a existat, împrumutatul putând lua cunoştinţă de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului.

Nici critica referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului ca fiind abuzivă nu poate fi reţinută, această posibilitate fiind stabilită doar în cazuri clar şi strict determinate care afectează dreptul băncii intimate de a recupera suma împrumutată ori de a executa garanţiile constituite, ca urmare a unor fapte săvârşite de împrumutat sau garanţi. Referirile apelantului la denunţarea unilaterală a convenţiilor nu au relevanţă în cauză, în speţă nefiind vorba de o denunţare unilaterală a contractului, ci doar de accelerarea rambursării creditului, ceea ce nu echivalează că denunţarea contractului.