Consideraţii cu privire la regimul juridic al contractelor încheiate de profesionişti sub imperiul noului cod civil
Conf. univ. dr. Lucian Săuleanu
Universitatea din Craiova
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative
Noua viziune a legiuitorului de unificare a dreptului privat şi pierderea autonomiei dreptului comercial doar din perspectivă legislativă a condus, cum era firesc, la renunţarea teoriei obiective centrată pe fapte de comerţ în favoarea teoriei subiective ce are ca punct de referinţă persoana, adică profesionistul.
În acest context, o serie de dispoziţii din Noul Cod civil reglementează ipoteze distincte pentru situaţiile în care în cadrul raporturilor juridice regăsim şi profesionişti.
Nu a fost rezervat un capitol distinct pentru conturarea regulilor aplicabile profesioniştilor, ci în cadrul diferitelor instituţii s-au făcut referiri la profesionişti.
Cu excepţia art. 1 şi 3 din Capitolul I „Dispoziţii generale” al Titlului preliminar unde găsim referire la uzurile profesionale şi definiţia profesioniştilor, restul dispoziţiilor reglementează diverse ipoteze ale diverselor instituţii juridice unde specificul a impus instituirea unor excepţii sau unui regim diferit în privinţa profesioniştilor.
Astfel de dispoziţii privind pe profesionişti şi întreprindere regăsim, exempli gratia în următoarele texte din Codul civil: art. 31 (patrimoniul de afectaţiune), art. 1. 233 (determinarea preţului între profesionişti), art. 1.297 (nearătarea calităţii de reprezentant), art. 1358 (aprecierea vinovăţiei), art. 1.523 (punerea în întârziere a debitorului), art. 2.097 alin. 2 (remuneraţia intermediarului) , art. 2106 (remuneraţia depozitarului), art. 2017 (diligenţa depozitarului), art. 2368 (ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri), art. 2389 alin.1 lit. j şi k (obiectul ipotecii mobiliare), art. 2.393 (înstrăinarea bunului ipotecat), art. 2.468 (preluarea bunului ipotecat în vederea administrării ).
În acest material mi-am propus doar a face un inventar al celor mai importante dispoziţii în materia contractelor şi obligaţiilor din perspectiva poziţiei profesioniştilor, iar prezentarea în acestă formă păstrează structura specificică unei conferinţe publice, fără a avea pretenţia de a-l considera un studiu în adevăratul sens al cuvântului.
Pentru faza precontractuală observăm grija legiuitorului de a reglementa câteva aspecte specifice acestei faze, care, anterior, în lipsa unor reglementări exprese au condus la unele dispute doctrinare ori soluţii jurisprudenţiale ce nu s-au aflat la adăpostul criticilor.
Astfel, deşi în art. 14 a fost statornicit principiul bunei credinţe, iar în art. 1.170 buna-credinţă a fost instituită obligaţia părţilor contractante de a acţiona cu bună-credinţă, totuşi s-a simţit nevoia accentuării acesteia şi pentru cazul negocierilor în art. 1.183 fiind reglementată buna credinţă în negocieri:
Este adevărat că „Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora”, însă în alin. 3 se menţionează că „este contrară exigenţelor bunei credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul”, iar partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
De asemenea, a fost instituită obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale (art. 1.184) . Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul; încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.
Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta (art. 1.279 alin. 4)
A fost reglementat pactul de opţiune (art. 1278) ca şi o ofertă irevocabil producând efectele art. 1.191 , părţile putând conveni ca una din ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să poată accepta sau refuza
Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să fie încheiat prin simpla acceptare a opţiunii de către beneficiar.
Distinct, legiuitorul a înţeles să reglementeze promisiunea de a contracta (art. 1.279) care trebuie să conţină toate acele clauze (elemente) ale contractului promis.
În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese. În caz de refuz de a încheia contractul promis, instanţa la cererea părţii care şi-a îndeplinit toate obligaţiile (deci nu doar este gata să le îndeplinească) poate să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite (este exclusă această situaţie în cazul contractelor reale – art. 1.174)
Legiuitorul a reglementat ca şi cazuri particulare la vânzare cumpărare pactul de opţiune privind contractul de vânzare-cumpărare (art. 1.668) şi în art. 1.669 promisiunea de vânzare şi promisiune de cumpărare.
Cu privire la realizarea acordului de voinţe s-a menţinut principiul libertăţii de a contracta (art. 1.169) stabilindu-se în art. 1.1.82 este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, putându-se, dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată nu ia o decizie, ca instanţa să dispună la cererea oricărei părţi completarea contractului ţinând seama după împrejurări de natura acestuia şi de intenţia părţilor.
S-a acordat o mai mare importanţă uzanţelor, adică al obiceiului (cutuma) şi uzurilor profesionale, acestea urmând a se aplica numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea (art. 1 alin. 3). Această soluţie de întărire a valorii uzurilor profesionale îşi găsesc justificarea în concepţia generală cu privire la profesionişti.
Cu privire la obligaţiile asumate de profesionişti art. 1.446 din Noul Cod civil menţine prezumţia de solidaritate pentru obligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În privinţa punerii în întârziere a debitorului art. 1.523 alin. 1 prevede că debitorul este de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect (deci fără a se face diferenţiere între profesionişti şi neprofesionişti), iar alin. 2 menţionează cazurile în care debitorul este de drept în întârziere, printre care la lit. d): „dacă nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul unei întreprinderi”.
Reglementarea expresă în art. 15 a abuzului de drept: „Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil contrar bunei-credinţe”
De asemenea, art. 1.553 NCC în enumerarea cauzelor exoneratoare de răspundere prevede că „cel care cauzează un prejudiciu prin exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să în repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”
Legislaţia anterioară nu cuprindea o reglementare expresă a abuzului de drept, ci doar indirect prin art. 57 din Constituţia României şi art. 3 din Decr. nr. 31/1954. În materia societăţilor comerciale Legea nr. 31/1990 în art. 1361 a prevăzut prin modificare adusă de Legea nr. 441/2006 obligativitatea exercitării drepturilor de către acţionari cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.
Deşi cazurile de exercitare abuzivă a drepturilor au fost frecvente mai ales în materia societăţilor comerciale (abuzul de majoritate/abuzul de minoritate), totuşi în lipsa unei reglementări exprese instanţele de judecată au fost reticiente în admiterea unor acţiuni ce tindeau la antrenarea răspunderii civile delictuale şi acoperirea prejudiciului cauzat prin exerciţiul abuziv al drepturilor.
Rămâne de observat în ce măsură jurisprudenţa şi doctrina în noul cadru juridic vor configura regimul juridic distinct al abuzului de drept ca şi ipoteză distinctă de răspundere civilă, singura ipoteză ce ar constitui o aplicabilitate deplină a sa.
Textul de lege nu este la adăpostul oricăror critici, sens în care menţionăm:
- în concret, cum pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite condiţiile art. 1.357 NCC (art. 998-999 C.civ.), se constată că în anumite situaţii exercitarea abuzivă a unor drepturi nu conduce în mod direct la un prejudiciu.
- a se observa că textul de lege consacră expres această instituţie juridică, însă nu sunt indicate măsurile ce se pot dispune împotriva celui ce exercită abuziv drepturile (obligarea la daune-interese, restabilirea situaţiei anterioare etc.)
- folosirea cuvântului „scop” conduce inevitabil la a reţine că această răspundere poate interveni doar când făptuitorul a acţionat cu intenţie directă (teoria subiectivă a abuzului de drept), soluţie ce nu este în măsură a conduce la o deplină eficienţă a instituţiei odată ce vinovăţia făptuitorului nu ar avea nici o importanţă (se impune deci o răspundere obiectivă); cu alte cuvinte, neputând dovedi intenţia făptuitorului nu s-ar putea admite o astfel de cerere de antrenare a răspunderii civile. De exemplu, evidentă este imposibilitatea dovedirii vinovăţiei în cazul persoanelor juridice caz în care exercitarea respectivelor drepturi nu este însoţită de un proces volitiv extern de natură psihică sau dificultatea stabilirii vinovăţiei asociaţilor ce votează în baza participaţiilor sale doar în contra voinţei celorlalţi asociaţi.
Observăm tendinţa legiuitorului de a lărgi sfera situaţiilor în care terţe persoane ori instanţa de judecată pot interveni în acordul de voinţă al părţilor ori în executarea contractelor, dispoziţii care nu privesc exclusiv profesioniştii.
Exempli graţia, enumerăm cazuri în care poate interveni instanţa:
- art. 1278 (pactul de opţiune) instanţa pe cale de ordonanţă preşedinţială cu citarea părţilor poate stabili termenul pentru acceptare dacă un astfel de termen nu a fost convenit de părţi
- promisiunea de a contracta (art. 1.279); în caz de refuz de a încheia contractul promis, instanţa la cererea părţii care şi-a îndeplinit toate obligaţiile poate să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite
- este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, iar dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată nu ia o decizie, instanţa va dispune la cererea oricărei părţi completarea contractului ţinând seama după împrejurări de natura acestuia şi de intenţia părţilor. (art. 1.182)
- stabilirea judiciară a termenului (art. 1.415) atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când după o durată rezonabilă de timp termenul nu a fost stabilit, instanţa poate la cererea uneia din părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.
- reglementarea în art. 1271 a impreviziunii şi posibilitatea instanţei în anumite condiţii stabilite de acest text de lege de a adapta contractul.
Foarte importantă este aprecierea vinovăţiei într-un grad diferit în situaţia în care prejudiciul este cauzat de un profesionist cu ocazia exploatării unei întreprinderi.
Astfel, art. 1358 se menţionează că „pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul , străine de persoana autorului faptei, precum şi dacă este cazul de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi”
Privitor la conţinutul capacităţii de folosinţă (art. 206 NCC)
„Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile afară de celea care prin natura lor sau potrivit legii nu pot aparţine decât persoanei fizice.
Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”
Această dispoziţie a schimbat viziunea principiului specialităţii reglementat de art. 34 din Decr. 31/1954; nu mai sunt lovite de nulitate absolută actele încheiate de o persoană juridică care nu sunt în concordanţă cu obiectul de activitate, cu excepţia persoanelor juridice fără scop lucrativ. Aşadar, numai acestea din urmă sunt supuse acestei condiţionări, adică actele juridice ce le încheie trebuie să fie în deplină concordanţă cu scopului propus, astfel că apreciem că în baza acestui text de lege asociaţiile şi fundaţiile nu mai pot desfăşura activităţi specifice comerţului. Până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil se aprecia că asociaţiile şi fundaţiile puteau să desfăşoare şi activităţi comerciale (bineînţeles fiind supuse legislaţiei fiscale specifice comercianţilor cu privire la veniturile obţinute din aceste activităţi), însă trebuiau să fie destinate membrilor acestora, să aibă un caracter nesemnificativ şi să servească scopului principal (de exemplu, desfăşurarea unei activităţi de bar şi restaurant doar pentru membrii asociaţiei sau tipărirea şi vânzarea cărţilor ce au legătură cu susţinerea scopului etc.). Apreciem faţă de noua reglementare că astfel de activităţi nu mai pot fi desfăşurate de aceste persoane juridice atât timp cât astfel de activităţi au un scop lucrativ.