Dizolvare 227 Lit E Pandecte

Cerere de dizolvare a societății în temeiul art. 227 alin. 1 lit. e din Legea nr. 31/1990. Întrunirea cumulativă a celor două condiți legale pentru a se dispune dizolvarea. Calea de atac împotriva hotărârii ce are ca obiect dizolvarea societății.

Pentru a se dispune dizolvarea societății textul de lege impune două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ (motive temeinice și împedicarea funcționării societății) și la care instanța trebuie să se raporteze, motivând fiecare condiție în parte prin referire la probatoriul administrat. Nefuncționarea societății nu poate fi redusă doar la imposibilitatea desfășurării adunărilor generale, fiind necesar ca interesul social să fie raportat și la funcționarea societății din punct de vedere economic.

Calea de atac împotriva hotărârii prin care instanța de fond soluționează cererea de dizolvare a unei societăți este apelul, iar dispozițiile art. 237 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi aplicabile în mod general tuturor cererilor ce au ca obiect dizolvarea, întrucât acest text de lege reglementează cazuri speciale de dizolvare, ca sancțiune pentru anumite situații juridice strict precizate.

(Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2454 din 10 mai 2012)

Prin sentința nr. 2486 din 2 iunie 2011 Tribunalul Dolj a respins acțiunea formulată de reclamantul V.C.S. în contradictoriu cu intervenientul în nume propriu M.O. și cu pârâții S.C. R.C. S.R.L: și O.N.R.C. admițând cerererea de intervenție în interes propriu.

Instanța de fond a reținut că prin cererea formulată reclamantul în calitate de asociat a solicitat dizolvarea S.C. R.C. S.R.L. motivat de existența unor neînțelegeri grave cu celălalt asociat- M.O. care la rândul său a formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând respingerea acțiunii apreciind că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 227 alin. 1 lit. e din Legea nr. 31/1990.

Instanța de fond a admis cererea de intervenție reținând că din probele administrate au rezultat că între asociați nau apărut neînțelegeri grave, determinate de atitudini, comportamente și fapte, însă nu se poate dispune dizolvarea societății în condițiile în care aceasta are posibilități din punct de vedere financiar să-și realizeze obiectul de activitate, asociatul nemulțumit putându-se retrage sau putând fi exclus, permițând funcționarea în continuare a societății.

Prin decizia 159 din 25 octombrie 2011 Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat de V.C.S., a schimbat sentința instanței de fond în sensul că a admis acțiunea și a dispus dizolvarea societății.

Pentru a pronunța această decizie s-a reținut existența unei stări tensionate între cei doi asociați, fiecare bănuindu-l pe celălalt că își depășește competențele fixate în societate. Această tensiune s-a manisfestat prin demiterea unor persoane și angajarea altora pentru ținerea contabilității societății, prin interzicerea accesului în societate sau la actele societății. S-a concluzionat că aceste neînțelegeri sunt atât de grave încât au determinat dispariția lui affectio societatis.

De asemenea, s-a apreciat că lipsa de solidaritate a asociaților pentru realizarea obiectului comun duc la imposibilitatea de funcționare a societății, cei doi având participare egală. În aceste condiții devine imposibilă întrunirea adunărilor generale urmare a neîndeplinirii condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege și statutul societății.

Împotriva deciziei nr. 159/2011 a Curții de Apel a fost formulat recurs de către intervenientul în nume propriu M.O. invocându-se două motive: în primul rând, greșita calificare a căii de atac, susținându-se că potrivit art. 237 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 calea de atac împotriva sentinței de fond ce are ca obiect dizolvarea societății este cea a recursului, iar nu a apelului, iar, în al doilea rând hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii în sensul că dispozițiile art. 227 alin. 1 lit. e) ce constituie temeiul cererii de dizolvare impun existența a două condiții, iar instanța de apel a analizat doar prima condiție, respectiv neînțelegerile grave dintre asociați, fără însă a se pronunța cu privire la principiul salvgardării societății, a interesului social, adică fără a analiza și condiția funcționării societății.

Înalta Curte de Casație și Justiție față de primul motiv de recurs, anume greșita calificare a căii de atac, reține că nu poate fi primit, în mod legal completul de judecată soluționând calea de atac cu care a fost investită ca apel. Se reține sub acest aspect că art. 237 din Legea nr. 31/1990 reglementează cazuri speciale de dizolvare, ca sancțiune pentru anumite situații juridice strict reglementate de textul legal și doar pentru aceste cazuri este aplicabilă dispoziția invocată de intervenient care prevede calea de atac a recursului. Intenția leguitorului a fost aceea de a permite soluționarea cu celeritatea situațiilor unor societăți care nu mai funcționează ca urmare a unor elemente fundamentale: lipsa organelor statutare, încetarea activității societății, lipsa sediului, dispariția asociaților, necompletarea capitalului social în condițiile legii.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, instanța supremă îl apreciază ca fiind întemeiat, reținându-se că instanța de apel nu a motivat și a doua condiție impusă de textul legal pentru a putea dispune și dizolvarea societății. Se observă că motivarea deciziei de raportează doar la neînțelegeri grave dintre asociați, fără a argumenta condiția referitoare la împiedicarea funcționării societății. Nefuncționarea societății a fost raportată în acest context doar la imposibilitatea desfășurării adunărilor generale reducând condiția legală doar la acest aspect. Or, este necesar ca interesul social să fie raportat nu numai la raporturile dintre asociați, ci și la probatoriul administrat cu privire la funcționarea societății din punct de vedere economic.

Pentru considerentele reținute instanța în temeiul art. 312 C.pr.civ. a admis recursul intervenientului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Comentariu

I.Primul aspect supus discuției este cel cu privire la calea de atac ce se exercită împotriva unei hotărâri pronunțate de tribunal ce are ca obiect cererea de dizolvare a unei societăți întemeiată pe art. 227 alin. 1 lit e) din Legea nr. 31/1990, respectiv dacă aceasta se atacă doar cu recurs sau, dimpotrivă, cu apel. Am observat că soluția instanței supreme a fost în sensul că față de astfel de hotătâri se exercită calea apelului apreciindu-se că dispozițiile art. 237 alin. 5 care prevăd calea recursului nu sunt aplicabile întrucât aceasta este calea de actac stabilită expres de leguitor pentru cazurile speciale de dizolvare enumerate în alin. 1 al aceluiași articol.

Subliniem faptul că practica judiciară¹ sub acest aspect nu este unitară², context în care se impune a face referire și la argumentele care susțin opinia contrară.

Astfel, chiar în decizia citată, respectiv decizia nr. 2454 pronunțată de Î.C.C.J. la 10 mai 2012, a fost formulată și o opinie separată prin care s-a apreciat că primul motiv de recurs este întemeiat, respectiv că în mod corect calea de atac era recursul, iar nu apelul așa cum s-a soluționat de către Curtea de Apel Craiova.

Considerăm utilă prezentarea pe larg a acestei opinii. Astfel, s-a apreciat că deși pentru cauzele de dizolvare prevăzute de art. 227 leguitorul nu a reglementat calea de atac, se apreciază că în stabilirea acesteia sunt aplicabile textele legale din legislația comercială referitoare la dizolvare. Această interpretare este impusă nu numai de scopul reglementării, ci și de interpretarea de ansamblu a celorlalte dispoziții legale în materie. În acest context se constată că atât Legea nr. 31/1990 (art. 237) privind dizolvarea la cerere, cât și Legea nr. 359/2004 (art. 31) și Legea nr. 314/2001 (art. 3 pct.1) referitoare la dizolvarea de drept prevăd dispoziții exprese în sensul atacării hotărârilor de dizolvare doar cu recurs. Față de împrejurarea că în toate aceste reglementări calea de atac ce poate fi exercitată este recursul, având în vedere și împrejudcarea că efectele hotărârii irevocabile de dizolvare sunt aceleași în toate cazurile de dizolvare prevăzute de lege (deschiderea procedurii lichidării persoanei juridice prin care se realizează în final radierea acesteia din registrul comerțului) dacă s-ar admite că pentru hotărârile pronunțate în temeiul art. 227 din Legea nr. 31/1990 calea de atac este apelul, s-ar crea o situație unică, în vădită discordanță cu celelalte reglementări în materie și cu efectele produse de aceste hotărâri care vizează celeritatea. Prin analogie și hotărârile de dizolvare privind cauzele de dizolvare prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990 sunt supuse căii de atac a recursului.

Soluția instanței supreme de a aprecia că hotărârile prin care se soiluționează cererile de dizolvare întemeiate pe art. 227 alin. 1 lit e) sunt susceptibile de a fi atacate cu apel este una corectă.

Argumentele sunt următoarele: pe de o parte, în materia căilor de atac funcționează principiul legalității, astfel că o hotărâre judecătorească este supusă căii de atac prevăzută de lege; în măsura în care legislația nu prevede o cale de atac, urmează a se considera că respectiva hotărâre este supusă apelului, întrucât aceasta este calea de atac obișnuită; deci, o hotărâre este atacabilă cu recurs numai dacă în mod expres a fost prevăvut că aceasta este fără drept de apel, leguitorul urmărin în mod expres ca respectiva hotărâre să fie sustrasă de de la calea de atac a apelului³.

Pe de altă parte, observând, opinia separată constatăm că aceasta este formulată în contra acestor principii, folosindu-se pentru a trage o concluzie de analogie, nepermisă însă. Trimiterea la alte texte de lege care prevăd calea de atac a recursului în materia dizolvării este fără suport, întrucât voința expresă a leguitorul de a institui respectiva cale de atac are ca fundament situația specifică a acelor societăți (exempli gratia societăți care nu și-au majorat capitalul, care nu și-au preschimbat certificatul de înmatriculare sau cel de înregistrare fiscală ori nu are organe statutare ori sediul cunoscut etc) și care impune soluționarea cu celeritate a respectivelor cereri întrucât nu sunt respectate condițiile minimale necesare personalității juridice. În concluzie, ținând cont de principiile enunțate urmează a se aplica art. 282 alin. 1 C.pr.civ., astfel că în speță în mod corect calea de atac este apelul.

II. Al doilea aspect important relevat de decizia de mai sus privește identificarea condițiilor pentru a se dispune dizolvarea în temeieul art. 227 alin. 1 lit. e).

Potrivit art. 227 alin. 1 lit. e) din Legea 31/1990, pentru a se dispune dizolvarea societății se impune a fi întrunite doua condiții care trebuie întrunite cumulativ: 1) motive temeinice, ca neînțelegerile grave dintre asociați și 2) acestea să faca imposibilă funcționarea societății (prima cu rol de cauză, cealaltă de efect). Celor două condiții legale trebuie să le adăugăm un filtru, anume ca aceste condiții să fie analizate prin prisma interesului societății, ceea ce primează fiind salvgardarea acesteia, atât timp cât dizolvarea este o măsură extremă și excepțională.

„Rațiunea salvgardării instituției societare impune ca, în măsura în care este legalmente posibil, o problemă apărută la nivelul unuia dintre raporturile juridice societare radiale să se rezolve la acelasi nivel, fără a afecta întregul lanț societar stabilit între asociați în vederea producerii efectelor juridice specifice”⁴. De asemenea, s-a apreciat că „legiuitorul este preocupat, din rațiuni economice și sociale, de menținerea în viată a societății, jurisprudența trebuind să dea curs acestor rațiuni”⁵, considerând chiar că prezervarea ființei societății constituie preocuparea fundamentală a legiuitorului în materia societăților comerciale⁶.

Așadar, instanța supremă a stabilit că ambele condiții trebuie întrunite cumulativ, iar instanța de apel trebuia să aprecieze chiar în conditiile în care se constata lipsa lui affectio societatis în ce masură se impunea dizolvarea societătii, atat timp cât aceasta putea funcționa cu ambii asociati în ciuda atitudinii necorespunzatoare a unuia; în spetă, lipsa affectio societatis a intervenit ca urmare a aparitiei unei contradictorialități de interese care se înfățișează a fi exclusiv o chestiune de atitudine a reclamantului. Prin urmare, ceea ce trebuia analizat prin raportare la probe era existența motivelor temeinice, în ce constau neînțelegerile dintre asociați, dacă acestea sunt în măsură să facă imposibilă continuarea activitătii, și, în urma analizei acestora, instanta să aprecieze că dizolvarea este singura măsura necesară și oportună.