Acţiune în anularea unei hotărâri A.G.A.E. prin care s-a instituit un drept pe preemţiune doar în favoarea acţionarului majoritar. Interpretarea principiului egalităţii în drepturi a acţionarilor stabilit de art. 94 din Legea nr. 31/1990. Abuz de majoritate. Principiul preeminenţa interesului social ca şi criteriu de apreciere.
Principiul egalităţii în drepturi a acţionarilor nu se rezumă doar la drepturile ce izvorăsc din lege, ci are o sferă de aplicare mult mai largă privind egalitatea de tratament a tuturor acţionarilor unei societăţi comerciale, aceştia trebuind să beneficieze de aceleaşi prerogative în exercitarea drepturilor lor.
Orice hotărâre care se adoptă în A.G.E.A. trebuie să coincidă interesului comun al acţionarilor indiferent dacă sunt majoritari sau minoritari şi indiferent dacă măsura luată izvorăşte din lege sau din convenţie.
(Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia 570 din 11 februarie 2010)
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul D.M. a chemat în judecată SC B.C.R.A.V. SA şi a solicitat Tribunalului Bucureşti să pronunţe o hotărâre prin care să anuleze hotărârile A.G.E.A. societăţii pârâte, nr. 1, 2 şi 3 din data de 22 octombrie 2007 prin care s-au adus modificări actului constitutiv ca urmare a introducerii articolului 51. Reclamantul şi-a argumentat acţiunea arătând că prin modalitatea de transmitere a acţiunilor adoptată în A.G.E.A. nr. 3, la a cărei anulare şi-a restrâns pretenţiile, se îngrădeşte dreptul de proprietate asupra acţiunilor.
Prin noile modificări privind transmiterea acţiunilor, a mai susţinut reclamantul, singurul acţionar care are drepturi este SC B.C.R.A.V. SA, restul acţionarilor având doar obligaţii, iar acest dezechilibru creat trebuie sancţionat. În drept, s-au invocat prevederile art. 94 şi art. 1361 din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora acţiunile acordă posesorilor drepturi egale pe care trebuie să le exercite cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.
Soluţionând litigiul, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa nr. 6941 la data de 5 iunie 2008 prin care a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere având ca obiect anularea hotărârilor A.G.E.A. SC B.C.R.A.V. SA nr. 1 şi 2 din 22 octombrie 2007, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă iar pe fond a respins acţiunea în anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 3/2007 formulată de reclamantul D.M., obligându-l la plata cheltuielilor de judecată.
În rezolvarea fondului, tribunalul a reţinut că prin art. 51 introdus în actul adiţional al societăţii pârâte s-a instituit dreptul de preemţiune al acţionarului majoritar B.C.R., la cumpărarea acţiunilor oferite de ceilalţi acţionari şi că prin instituirea acestui drept nu se încalcă prevederile art. 94 şi art. 1361 din Legea nr. 31/1990.
Potrivit instanţei, acţiunile trebuie să fie de valoare egală şi să acorde posesorilor drepturi egale. Acest principiu instituit de art. 94 din Legea societăţilor comerciale nu presupune o egalitate perfectă în drepturi a acţionarilor. Mai reţine instanţa că instituirea dreptului de preemţiune nu împiedică vânzarea acţiunilor de către acţionarii minoritari, care pot dispune liber de acţiunile pe care le deţin. Art. 51 introdus în actul constitutiv dă posibilitatea acţionarului majoritar să cumpere el însuşi acţiunile oferite spre vânzare, fără a interzice totuşi acţionarului minoritar să vândă, astfel că, dreptul de dispoziţie al acţionarilor minoritari în opinia instanţei nu a fost încălcat. În sprijinul acestei concluzii, tribunalul a făcut trimitere şi la prevederile art. 8 lit. f2) din Legea nr. 31/1990 apreciind că Legea societăţilor comerciale permite ca prin actul constitutiv să se instituie orice restricţie cu privire la transferul acţiunilor printre aceste restricţii fiind şi dreptul de preemţiune.
Acesta a constituit şi argumentul tribunalului pentru respingerea susţinerii potrivit căreia acţionarul majoritar şi-ar fi exercitat cu rea-credinţă drepturile în raport cu acţionarii minoritari.
Sentinţa nr. 694 din 5 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost apelată de acţionarul D.M.
Criticile aduse sentinţei fondului au vizat atât netemeinicia cât şi nelegalitatea soluţiei pronunţată de tribunal, apelantul structurându-şi susţinerile pe trei aspecte:
- interpretarea greşită a art. 8 alin. (1) lit. f2), art. 94, art. 1361 din Legea societăţilor comerciale;
- încălcarea şi limitarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor prin introducerea art. 51 în noul act constitutiv al societăţii;
- cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată;
În esenţă, reclamantul apelant a criticat soluţia primei instanţe pe considerentul că dispoziţiile art. 94 din Legea societăţilor comerciale prin care se statuează că acţiunile trebuie să fie egale ca valoare şi să acorde posesorilor drepturi egale au fost interpretate greşit întrucât nu au fost coroborate cu art. 8 alin. (1) lit. f2) din aceeaşi lege. Restricţiile la care se referă acest ultim articol, în speţă instituirea dreptului de preemţiune, în opinia apelantului, trebuie să se facă în mod egal pentru toţi acţionarii care au acţiuni de valoare egală aşa cum dispune art. 94 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, or, aceste dispoziţii nu au fost respectate prin art. 51 introdus în actul constitutiv.
A apreciat apelantul că prin art. 51 din noul act constitutiv i se încalcă dreptul de proprietate întrucât nu poate dispune liber de acţiunile pe care le deţine. Apelantul a criticat în continuare procedura instituită pentru vânzarea acţiunilor în condiţiile în care notificarea ofertei constituie o ofertă irevocabilă a acţionarului ofertant, iar mandatarea directorului societăţii intimate pentru transferul acţiunilor este fără drept de revocare. Toate aceste limitări în opinia autorului apelului încalcă dispoziţiile legale şi dreptul de dispoziţie asupra acţiunilor .
În fine, cheltuielile de judecată acordate în primă instanţă intimatei, potrivit apelantului, sunt exagerate în raport cu munca prestată şi cu valoarea pricinii.
Decizia nr. 54 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, la data de 2 februarie 2009.
Analiza sentinţei apelate prin prisma criticilor invocate şi a apărărilor intimatei a dus la admiterea apelului declarat de reclamantul D.M., la schimbarea în parte a sentinţei, la anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 3 din 22 octombrie 2007 a SC B.C.R.A.V.SA şi la menţinerea celorlalte dispoziţii.
Cu referire la prima critică, ce privea încălcarea dispoziţiilor legale, Curtea de Apel a reţinut că, în adevăr, s-au încălcat art. 94, 1361 şi art. 8 alin. (1) lit. f2) din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 întrucât prin hotărârea A.G.E.A. nr. 3, deşi legea permite instituirea unei restricţii convenţionale, dreptul de preemţiune a fost reglementat într-un mod excesiv şi abuziv pentru că funcţionează numai în favoarea acţionarului majoritar.
Prin art. 51 din noul act constitutiv, instanţa de apel a apreciat că s-au încălcat şi două dintre principiile care guvernează drepturile acţionarilor şi anume, principiul preeminenţei interesului social şi principiul majorităţii. În continuare, după consideraţiile privind interesul social şi componenţa acestui interes, Curtea de Apel a observat că prin hotărârea A.G.E.A. s-a comis un abuz de drept întrucât acţionarul majoritar, prin vot, a stabilit condiţii excesive în sarcina doar a acţionarului minoritar care ar dori să vândă, acesta fiind obligat să respecte dreptul de preemţiune şi împuternicirea irevocabilă stabilită în favoarea directorului societăţii pentru finalizarea vânzării.
Curtea de Apel a făcut trimitere şi la prevederile art. 1361 din Legea nr. 31/1990 care reglementează la nivel de principiu exercitarea cu bună-credinţă a dreptului de proprietate asupra acţiunilor, apreciind că acest principiu trebuie să-l ocrotească şi pe acţionarul minoritar de exerciţiul abuziv al drepturilor acţionarului majoritar. În final, Curtea a înlăturat susţinerile intimatei privind restricţiile care pot fi aduse dreptului de proprietate asupra acţiunilor apreciind că, în adevăr, acest drept este recunoscut de lege, numai că în speţă era vorba de modul cum acţionarul majoritar şi-a impus voinţa asupra modalităţii concrete de exercitare a acestui drept.
Împotriva deciziei nr. 54 pronunţată la data de 2 februarie 2009 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a declarat recurs pârâta SC B.C.R.A.V. SA întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
După expunerea sintetică a situaţiei de fapt şi a considerentelor din sentinţa fondului, recurenta SC B.C.R.A.V. SA a criticat decizia Curţii de Apel sub cuvânt că aceasta se fundamentează pe o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în materia societăţilor comerciale.
Trei sunt criticile aduse în recurs.
În primul rând, afirmă recurenta, că a fost respectat principiul egalităţii în drepturi a acţionarilor precum şi principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor de către acţionari. Potrivit opiniei sale, principiul egalităţii în drepturi nu priveşte drepturile convenţionale, ci doar acele drepturi care izvorăsc în mod direct din lege. A dezvoltat în continuare argumente în sprijinul acestei susţineri referindu-se la prevederile art. 94 alin. (1) din Legea societăţilor comerciale Din această perspectivă, autoarea recursului a susţinut că prin instituirea dreptului de preemţiune nu se încalcă dreptul de proprietate şi prerogativa dispoziţiei asupra acţiunilor. Citând doctrina şi jurisprudenţa, recurenta a ajuns la concluzia că fondul dreptului de proprietate nu este atins prin aplicarea principiului majorităţii ci doar exerciţiul acestuia. Procedura de vânzare, în accepţiunea sa, oferă posibilitatea acţionarului majoritar de a cumpăra el însuşi acţiunile oferite spre vânzare, fără a interzice acţionarului minoritar să vândă.
În al doilea rând, s-a susţinut că Legea societăţilor comerciale permite în mod expres instituirea unor limitări privind transferul acţiunilor şi cum dreptul de preemţiune poate fi calificat ca fiind o astfel de limitare, permisă în mod expres de art. 8 alin. (1) lit. f2) din Legea societăţilor comerciale, introducerea în actul constitutiv a clauzelor referitoare la dreptul de preemţiune nu este contrară legii.
În al treilea rând, recurenta a apreciat că principiul majorităţii determină minoritatea să se supună majorităţii pentru că voinţele acţionarilor nu pot fi în mod obiectiv asemănătoare. În ce priveşte principiul majorităţii recurenta admite că acesta este limitat de apariţia abuzului de drept în situaţia în care se încalcă interesul comun social însă apreciază că eventualul abuz de drept trebuie raportat la drepturile legale ale acţionarilor şi nu la drepturile derivate din convenţie. De asemenea, prin ultimele argumente aduse în susţinerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a arătat că nu a fost dovedită în cauză reaua-credinţă a acţionarului majoritar şi nici vătămarea efectivă, suferită de intimat, ca acţionar minoritar .
Pentru toate argumentele expuse, autoarea a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei pronunţată de Curtea de Apel în sensul respingerii apelului promovat de intimatul reclamant, D.M.
Prin întâmpinare, intimatul a combătut susţinerile recurentei apreciind că nu a fost criticată aplicarea legii, ci întregul recurs s-a structurat pe aspecte de netemeinicie.
Cu referire la dispoziţiile art. 94, 8 alin. (1) lit. f2) din Legea societăţilor comerciale, considerată că în mod greşit s-a susţinut prin recurs faptul că principiul egalităţii în drepturi a acţionarilor nu priveşte şi drepturile convenţionale sau că principiul majorităţii presupune identificarea interesului social cu interesul acţionarului majoritar. O hotărâre a A.G.E.A. trebuie să protejeze, potrivit intimatului, şi interesele acţionarilor minoritari care nu pot fi incluşi în categoria terţilor, aşa cum s-a procedat prin Hotărârea nr. 3 din 2007. În consecinţă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) teza II C. proc. civ. priveşte aplicarea greşită a legii. Abordarea analizei acestei critici va avea în vedere dispoziţiile art. 94, art. 1361 şi art. 8 lit. f2) din Legea nr. 31/1990 în următoarea ordine:
I. Prima critică a fost argumentată pe aplicabilitatea art. 94 din Legea nr. 31/1990 conform căruia „acţiunile trebuie să fie de o egală valoare, ele acordă posesorilor drepturi egale”. Interpretând aceste dispoziţii, recurenta a ajuns la concluzia că Legea nr. 31/1990 nu instituie o egalitate perfectă în drepturi între acţionarii unei societăţi, ci, dimpotrivă sunt avute în vedere numai drepturile izvorâte din lege nu şi cele convenţionale, stabilite între acţionari sau prin actul constitutiv.
Argumentele recurentei au în vedere numai un aspect care se desprinde din dispoziţiile art. 94 din Legea societăţilor comerciale şi anume cel al egalităţii în drepturi ca principiu care îşi are izvorul în deţinerea acţiunilor. În realitate, art. 94 instituie o regulă mult mai profundă a dreptului societar care constă în egalitatea de tratament a tuturor acţionarilor unei societăţi comerciale. În alte cuvinte, acţionarilor trebuie să li se ofere aceleaşi prerogative în exercitarea drepturilor lor, sens mult mai larg decât privirea teoretică asupra dispoziţiilor art. 94 pe care a evocat-o în punctul său de vedere recurenta.
Principiul egalităţii în drepturi, potrivit recurentei priveşte numai drepturi izvorâte din lege nu şi drepturi izvorâte din convenţie.
S-a arătat mai sus, că orice măsură care se adoptă în A.G.E.A. trebuie să coincidă interesului comun al acţionarilor indiferent dacă sunt majoritari sau minoritari şi indiferent dacă măsura luată izvorăşte din lege sau din convenţie.
Nu este lipsită de relevanţă observaţia potrivit căreia principiul de guvernare majoritară chiar şi atunci când legea permite anumite limitări în exercitarea unor drepturi trebuie să folosească interesului tuturor acţionarilor şi în niciun caz să fie folosit în scopul de a-l favoriza pe acţionarul majoritar. În sensul aceluiaşi raţionament trebuie observat că puterea pe care contractul de societate şi organizarea legală a societăţii o acordă unora dintre acţionari nu trebuie să fie deturnată pe principiul că „minoritatea se supune majorităţii” sau altfel spus cu unicul scop de a favoriza majoritarii în detrimentul minoritarilor, ştiut fiind că o hotărâre este adoptată pentru că este conformă atât interesului social cât şi intereselor acţionarilor.
II. Cu privire la al doilea motiv de recurs, anume instituirea dreptului de preemţiune şi corelaţia acestuia cu prevederile art. 8 alin. (1) lit. f2), în adevăr, art. 8 lit. f2) din Legea societăţilor comerciale instituie posibilitatea unor restricţii cu privire la transferul acţiunilor şi stabileşte totodată obligativitatea ca, în actul constitutiv al societăţii, să fie menţionate şi aceste restricţii.
Recurenta a acreditat ideea că legalitatea unei astfel de clauze pe care legea o permite nu poate fi pusă la îndoială. Este corectă afirmaţia autoarei recursului, în sensul că includerea în actul constitutiv a restricţiei este prevăzută de lege şi tot corectă este şi afirmaţia că legea prevede posibilitatea de a se restricţiona dreptul de transfer asupra acţiunilor.
Ceea ce este esenţial în legătură cu acest drept, conferit de lege, este însă modul în care se instituie dreptul (de preemţiune) în cazul în care se apelează la o astfel de restricţie.
Revenind la speţă:
Prin art. 51 intitulat „Transmiterea acţiunilor” s-a prevăzut: „Orice alt asociat în afară de SC B.C.R.A.V. SA (ofertantul) care intenţionează să înstrăineze acţiunile deţinute în societate („acţiunile oferite”) către terţ este obligat să acorde SC B.C.R.A.V. SA un drept de preemţiune la achiziţionarea acţiunilor oferite. Pentru evitarea oricărui dubiu, termenul „terţ” include pe lângă persoanele care nu deţin vreo acţiune în societate şi pe ceilalţi acţionari ai societăţii în afară de ofertant şi SC B.C.R.A.V. SA.”.
Din dispoziţiile de mai sus, se observă fără îndoială, faptul că prin articolul 51, adoptat prin A.G.E.A. nr. 3/2007, i-a fost acordat exclusiv acţionarului majoritar al societăţii, dreptul de preemţiune.
Întrucât acest drept decurge din calitatea de acţionar şi o astfel de clauză poate reprezenta un mijloc util pentru acţionari de a-şi mări participaţia în societate, în contextul arătat, exercitarea drepturilor de către acţionarul majoritar nu respectă drepturile legitime ale celorlalţi acţionari, întrucât preemţiunea a fost instituită într-un singur sens, din moment ce s-a menţionat expres că această obligaţie este în sarcina oricărui asociat ,,în afară de bancă”.
Este relevant în raport de argumentele de mai sus, faptul că dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. f2) sunt în strânsă corelaţie cu art. 94 din Legea societăţilor comerciale şi cu principiul general care se desprinde din conţinutul său, analizat mai sus.
Nu în ultimul rând se impune a fi observat faptul că modificarea statutară care restrânge libertatea de a cesiona acţiunile prin menţionarea unui drept de preemţiune este doar atributul adunării generale de a modifica actul constitutiv. Dar, conţinutul modificării actului constitutiv vizează exerciţiul dreptului asupra acţiunilor şi nu este lipsit de relevanţă să se observe că prin forţa principiului majoritar, exprimată în A.G.A. au fost rezervate avantaje acţionarilor majoritari în detrimentul acţionarilor minoritari.
Altfel spus, prevederea din art. 8 lit. f2) în sensul obligativităţii ca în actul constitutiv să se introducă „orice restricţii” în legătură cu transferul acţiunilor nu are şi semnificaţia „în orice condiţii”. Prin urmare, nu legalitatea unei astfel de clauze restrictive este pusă la îndoială cum susţine recurenta, ci exerciţiul acestui drept.
Din acest punct de vedere se vor înlătura şi susţinerile recurentei prin care invocă legalitatea modificării actului constitutiv prin faptul că diferite „organe abilitate” au verificat aceste modificări.
III. Cea de-a treia critică va fi examinată prin prisma aplicării art. 1361 din Legea nr. 31/1990, abordare în cadrul căreia va fi avut în vedere principiul majorităţii şi abuzul de majoritate asupra căruia s-a oprit instanţa de apel.
Se observă că în doctrină şi practică se admite ideea potrivit căreia abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai ales atunci când deciziile A.G.A. sunt luate cu intenţia de a-i prejudicia pe minoritari contrar interesului general.
Fără observarea acestor elemente esenţiale în exerciţiul dreptului de a institui o restricţie permisă de lege în legătură cu transmiterea acţiunilor, recurenta a exprimat opinia că principiul majorităţii determină minoritatea să se supună hotărârilor luate de persoana care deţine majoritatea capitalului social.
Este adevărat că în baza principiului majorităţii aşa cum susţine recurenta, s-a creat o prezumţie că voinţa majorităţii echivalează cu voinţa socială. Numai că voinţa socială nu este abstractă cum s-ar deduce din argumentele sale, ci, aceasta trebuie să coincidă cu interesul comun al acţionarilor care este dat de contractul de societate şi de organizarea societăţii.
În aceeaşi ordine de idei trebuie observat că organizarea societăţii are în vedere egalitatea de statut juridic a acţionarilor aşa cum rezultă din art. 94 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care se raportează la drepturile ataşate acţiunilor. Egalitatea de statut juridic nu se referă la o egalitatea perfectă în drepturi, independentă de participaţia la capital ci la egalitate de tratament în exerciţiul dreptului. Aşa se explică de ce principiul majorităţii creează doar o prezumţie în sensul că voinţa majorităţii echivalează cu voinţa socială. În concret, în cadrul voinţei sociale trebuie urmărit interesul social care la rândul său trebuie să coincidă cu interesul comun al acţionarilor.
În caz contrar, prin deturnarea funcţiilor şi principiului majorităţii se ajunge la abuzul de majoritate săvârşit în cadrul adunării generale a acţionarilor şi la prejudicierea intereselor legitime ale minoritarilor.
Prin urmare, se poate trage concluzia că interacţiunea dintre voinţa individuală şi cea a majorităţii nu conduce inevitabil la înfrângerea celei dintâi, astfel că forţa principiului majorităţii nu este absolută pentru a putea fi opusă în orice situaţie.
Recurenta a susţinut că nu a săvârşit un abuz de majoritate prin introducerea art. 51 în actul constitutiv întrucât un astfel de abuz se analizează prin raportare la drepturile legale ale acţionarilor, drepturi care derivă din acţiunile deţinute şi nu cu referire la drepturile derivate din convenţii prin care se instituie drepturi inexistente anterior în patrimoniul acţionarului.
Susţinerea nu va fi primită. Transmiterea acţiunilor şi restricţiile convenţionale pentru exerciţiul acestei transmiteri derivă din calitatea de acţionar şi orice măsură, indiferent că se instituie drepturi care ar putea să privească în viitor patrimoniul acţionarului, vizează interesul legitim al acţionarilor, care se traduce, în speţă, în recunoaşterea dreptului de preemţiune şi a procedurii instituită pentru valorificarea acestui drept în favoarea acţionarilor care doresc să-şi transmită acţiunile, respectând dispoziţiile mai sus analizate.
Revenind la critica de nelegalitate prin prisma săvârşirii abuzului de majoritate a cărui inexistenţă a fost invocată de recurentă: art. 1361 din Legea nr. 31/1990 reglementează în domeniul societar principiul exercitării cu bună-credinţă a dreptului de proprietate asupra acţiunilor. Din acest punct de vedere trebuie precizat mai întâi că restricţia instituită prin art. 51 în A.G.A. priveşte exerciţiul dreptului de proprietate. În al doilea rând, trebuie observat dacă a existat elementul intenţional de a impune numai în sarcina acţionarului minoritar anumite obligaţii, acţionarul majoritar fiind favorizat prin măsura luată.
Sub ambele aspecte subliniate se constată că abuzul de majoritate a existat întrucât au fost reglementate obligaţii excesive, corelative dreptului de preemţiune, în sarcina exclusiv a acţionarului minoritar şi în folosul exclusiv al majoritarului – (în acest sens prin procedura instituită s-au acordat puteri directorului B.C.R. peste voinţa acţionarului minoritar), încălcându-se unul din atributele dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi anume dreptul de dispoziţie.
Opunând o astfel de clauză nu se poate reţine că acţionarul majoritar şi-a exercitat drepturile în A.G.A. cu bună-credinţă şi cu respectarea intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. Chiar, dacă în Legea nr. 31/1990 nu sunt prevăzute interdicţii în legătură cu poziţia acţionarului majoritar prin care folosirea poziţiei de majoritar să fie interzisă, (ca în cazul Legii nr. 297/2004), dispoziţiile art. 1361 din Legea societăţilor comerciale sunt suficiente pentru a se aprecia dacă acţionarul majoritar, care guvernează societatea, acţionează în interes social şi cu bună-credinţă. În concret, această poziţie a acţionarului majoritar se raportează la avantajele obţinute în A.G.E.A. în detrimentul celorlalţi acţionari. În aceste condiţii, corect Curtea de Apel prin decizia criticată a procedat la sancţionarea abuzului de drept prin anularea hotărârii A.G.E.A.
În privinţa exerciţiului drepturilor în A.G.A., recurenta a înţeles să demonstreze că nu a fost dovedită reaua-credinţă în exercitarea dreptului, motivat de faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să-i limiteze sau să-i condiţioneze un astfel de drept.
Raţionamentul recurentei se bazează pe natura convenţională a dreptului de preemţiune la cumpărarea acţiunilor oferite spre vânzare, care, în opinia sa, îl exclude de la regula egalităţii. A justificat această excludere pe faptul că dreptul de preemţiune nu este conferit de calitatea de acţionar. Această susţinere va fi înlăturată. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor şi atributele acestui drept decurg din calitatea de acţionar astfel că toate măsurile care vizează acest drept sunt în legătură sau decurg din calitatea de acţionar. În cazul de faţă transmiterea acţiunilor a fost restricţionată prin instituirea dreptului de preemţiune, iar în exercitarea dreptului de preemţiune au fost stabilite condiţii excesive, care au fost îndreptate într-un singur sens (către acţionarul minoritar) prin folosirea poziţiei majoritare care constituie o manifestare a abuzului de drept, a poziţiei dominante în luarea deciziilor în societate.
Din acelaşi punct de vedere este greşită susţinerea potrivit căreia dacă se iau măsuri convenţionale de restricţie în privinţa transmiterii acţiunilor nu operează principiul instituit de art. 94 din Legea societăţilor comerciale. De vreme ce aceste dispoziţii vizează un principiu, acesta trebuie urmărit în activitatea decizională a societăţii tocmai pentru echilibrarea exerciţiului drepturilor. Nu se poate omite, în contextul arătat, faptul că această,,echilibrare” ţine atât de exerciţiul drepturilor, în luarea măsurilor din A.G.A., cât şi de respectarea intereselor legitime ale celorlalţi acţionari ceea ce sintetic rezultă din dispoziţiile art. 1361 din aceeaşi lege.
Prin urmare, nu simpla poziţie dominantă generează abuz de drept, ci nerespectarea cerinţelor privind exerciţiul drepturilor .
În consecinţă, faţă de cele ce preced, constatând că decizia Curţii de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
În privinţa cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi va obliga recurenta la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată. În această apreciere s-au avut în vedere atât dispoziţiile mai sus menţionate, realitatea acestor cheltuieli cât şi caracterul rezonabil al acestora.
De notat este faptul că stabilirea cheltuielilor de judecată în condiţiile art. 274 alin. (3) din Legea societăţilor comerciale nu stânjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică întrucât se micşorează cuantumul cheltuielilor de judecată fără ca raportului juridic generat de încheierea contractului de asistenţă să i se aducă atingere în privinţa integralităţii lui.
Comentariu. Abuzul de majoritate şi principiul superiorităţii interesului social.
Precizări prealabile. După cum rezultă şi din gruparea motivelor de recurs, dar şi a considerentelor instanţei supreme, trei sunt aspectele supuse analizei, respectiv: principiul egalităţii în drepturi, dreptul de preemţiune ca şi restricţie cu privire la transferul de acţiuni şi abuzul de majoritate.
În privinţa primelor două aspecte, atât doctrina, cât şi practica judiciară sunt consecvente reţinând că, pe de o parte, principiul egalităţii în drepturi al acţionarilor (dreptul de vot, dreptul la dividende, dreptul de preferinţă, dreptul la o cotă din patrimoniul social în caz de lichidare etc) are ca scop înlăturarea eventualelor avantaje pentru unii din acţionari şi egalitatea de drepturi are un caracter relativ întrucât priveşte drepturi ataşate aceluiaşi tip de acţiuni, egalitate ce se verifică prin raportarea la numărul de acţiuni, iar, pe de altă parte, stabilirea unor restricţii privind transferul de acţiuni este permisă de lege, inclusiv instituirea unui drept de preemţiune, dar cu condiţia ca o astfel de restricţie să fie stabilită de către adunarea generală a acţionarilor şi să aibă un caracter general.
Aşadar, ne vom mărgini în prezentul comentariu la analiza abuzului de majoritate având ca punct de plecare cele două idei pe care se centrează considerentele instanţei supreme, respectiv, pe de o parte, că instituţia abuzului de majoritate există mai ales atunci când hotărârile A.G.A. sunt luate cu intenţia de a-i prejudicia pe minoritari contrar interesului general al societăţii, iar, pe de altă parte, că deşi în baza principiului majorităţii s-a creat o prezumţie conform căreia voinţa majorităţii echivalează cu voinţa socială, totuşi aceasta din urmă nu este abstractă, ci trebuie să coincidă cu interesul comun al acţionarilor care este dat de contractul de societate şi de organizarea societăţii.
Abuzul de drept. Există anumite situaţii în care, deşi nu se poate susţine că o hotărâre a adunării generale a acţionarilor contravine vreunei dispoziţii legale ori statutare, totuşi prin cele hotărâte sunt favorizaţi anumiţi acţionari în dauna celorlalţi. La o primă analiză, această situaţie nu este altceva decât consecinţa firească a aplicării principiului majorităţii, însă în măsura în care o astfel de hotărâre este contrară interesului societăţii, iar scopul este doar de a favoriza acţionarii ce au votat în acest sens, vom fi în prezenţa unui abuz de majoritate. Vom fi în prezenţa unui abuz de minoritate ori de câte ori se încearcă a se întârzia luarea ori executarea unor hotărâri ale adunării generale prevalându-se de diverse dispoziţii legale ori statutare menite protecţiei unor astfel de acţionari, însă exercitate nu cu respectarea finalităţii acestora, ci doar cu scopul de a proteja propriile interese în dauna celorlalţi acţionari. În doctrină s-a conturat şi noţiunea de abuz de egalitate spre exemplu a fost sancţionat abuzul constant al unui asociat egalitar de a vota transformarea societăţii în societate pe acţiuni, majorarea de capital social cu scopul de a îmbunătăţi situaţia financiară a societăţii.
Dreptul subiectiv trebuie să fie exercitat potrivit cu scopul său economic şi social (art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice). De asemenea, exercitarea dreptului subiectiv trebuie să fie în acord cu legea şi morala (art. 5 C.civ.) şi să fie făcută cu bună-credinţă (art. 970 alin. 1 C.civ.), în caz contrar se poate angaja răspunderea civilă, fără însă a se confunda cu răspunderea civilă delictuală, întrucât natura răspunderii generată de săvârşirea unui abuz de drept va fi determinată de însăşi natura dreptului exercitat abuziv.
Principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor subiective rezultă din interpretarea logică a art. 57 din Constituţie: ,,Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.” Totodată, dreptul subiectiv trebuie să fie exercitat în limitele sale.
În dreptul societăţilor comerciale, nu a existat o dispoziţie legală care să sancţioneze abuzul de majoritate ori de minoritate, însă prin modificările aduse Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 441/2006 s-a prevăzut expres în art. 1361 că acţionarii trebuie să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.
Poziţia doctrinei. Cu dorinţa doar de a configura noţiunea de abuz de drept, menţionăm că aceasta a parcurs în doctrină un lung drum, de la negarea existenţei acestei instituţii, continuând cu conturarea celor două mari teorii, teoria subiectivă şi cea subiectivă şi până la doctrina contemporană care face o aplicare, un mixaj al celor două teorii.
Dacă teoria subiectivă are în vedere aspectul subiectiv constând în intenţia de a vătăma, teoria obiectivă se centrează pe finalitatea drepturilor subiective a căror exercitare trebuie să fie în acord cu finalitatea avută în vedere de norma juridică ce le recunoaşte.
Recunoaşterea drepturilor subiective are menirea de a permite titularului să tindă spre anumite finalităţi, să-şi satisfacă anumite interese particulare, cu respectarea intereselor obşteşti şi cu grija de a nu vătăma pe ceilalţi decât în măsura în care acest rezultat negativ este consecinţa necesară a satisfacerii unui interes legitim.
Deturnarea dreptului de la raţiunea sa intrinsecă, exprimată în scopul pentru care el a fost recunoscut şi garantat sau într-o altă formulare utilizarea dreptului în alte scopuri decât cele avute în vedere prin norma juridică ce îl recunoaşte reprezintă nu uzul, ci abuzul de drept.
Exercitarea drepturilor subiective devine abuzivă ori de câte ori acestea fie nu sunt exercitate cu bună-credinţă, ci, dimpotrivă, exercitarea lor se face într-un scop contrar finalităţii lor, fie când exercitarea lor afectează drepturile şi interesele ale societăţii şi a celorlalţi acţionari. Aceste două situaţii ce se desprind din art. 1361, nu sunt altceva decât expresia concepţiilor doctrinei privitoare la abuzul de drept, respectiv concepţia obiectivă ce implică deturnarea drepturilor de la scopul socio-economic avute în vedere de legiuitor şi concepţia subiectivă ce presupune exercitarea drepturilor cu scopul de a prejudicia pe ceilalţi.
Criterii de apreciere a exercitării abuzive a drepturilor de către acţionari. În conturarea principiilor de exercitare a drepturilor subiective, au fost identificate mai multe posibile criterii, reţinându-se că exercitarea drepturilor subiective constituie un abuz de drept ori de câte ori se realizează:
cu nesocotirea legii şi a moralei
cu rea-credinţă
cu depăşirea limitelor acestuia
cu nesocotirea scopului social şi economic pentru care a fost recunoscut
Au fost considerate ca esenţiale două elemente definitorii: un element subiectiv - exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi un element obiectiv – exercitarea drepturilor în conformitate cu finalitatea economică şi socială urmărită de legiuitor prin acea normă juridică.
Buna-credinţă, condiţie a exercitării drepturilor, are menirea „reechilibrării raporturilor contractuale afectate de inegalitatea juridică, economică şi informaţională dintre părţi”, recunoscându-se acesteia „vocaţia universală de a completa normele legale”.
Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor a fost interpretată prin prisma unei obligaţii de loialitate ce incumbă acţionarilor atât faţă de acţionari, cât şi faţă de societate şi care este consecinţa intenţiei comune a acţionarilor de a desfăşura în comun activitatea comercială cu scopul obţinerii de beneficii (affectio societatis).
Cu privire la exercitarea dreptului de vot, jurisprudenţa a reţinut ca şi criterii generice de apreciere a abuzului de drept cele două direcţii doctrinare, respectiv contrarietatea deciziei faţă de interesul general al societăţii şi adoptarea hotărârii cu scopul favorizării acţionarilor majoritari în dauna celorlalţi.
Interesul general al societăţii, recunoscut a fi o „noţiune de neevitat în dreptul societăţilor comerciale şi greu de circumscris într-o definiţie” îşi găseşte aplicaţie generală în art. 1361 care face trimitere la existenţa unui interes legitim al societăţii, dar şi într-o serie de aplicaţii ce conturează obligaţia exercitării sau încheierii unor acte în concordanţă cu interesul societăţii.
De altfel, încălcarea acestor dispoziţii particulare constituie premise de apreciere a încălcării interesului societăţii; în acest sens, există limite privitoare la:
exercitarea mandatului administratorilor, cum ar fi, cu titlu de exemplu în îndeplinirea obiectului de activitate (art. 70 alin. 1), fără despărţirea limitelor operaţiunilor obişnuite (art. 78 alin. 1) sau exercitarea mandatului cu prudenţă şi diligenţa unui bun administrator (art. 1441)
obligaţia de abţinere de la deliberări şi decizii a acţionarului care are interese contrare acelora al societăţii (art. 79, art. 127) sau obligaţia administratorului în cazul în care are interese contrare intereselor societăţii (art. 1443)
în conturarea abuzului de bunuri ale societăţii (art. 272 alin. 1 pct. 2).
Interesul societăţii. Frecventa raportare atât a legiuitorului, cât şi a practicii judecătoreşti la "interesul societăţii" impun analiza acestei noţiuni „de neevitat în dreptul societăţilor comerciale, dar, fără îndoială, extrem de dificil de circumscris într-o definiţie”.
Mai întâi, considerăm utilă identificarea în cuprinsul Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a textelor de lege care fac trimitere la interesul societăţii; astfel, cu titlu de exemplu:
„Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind această operaţiune” (art. 79 alin. 1);
„Niciun asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societăţii” (art. 81 alin.1);
„Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune” (art. 127 alin. 1);
„Administratorul nu încalcă obligaţia prevăzută la alin. 1, dacă în momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate” (art. 1441 alin. 2);
„Membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu loialitate, în interesul societăţii” (art. 1441 alin. 4);
„Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această operaţiune” (art. 1443 alin. 1);
„În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de supraveghere poate convoca adunarea generală a acţionarilor” (art. 1539 alin. 2);
„Actul constitutiv poate dispune că, în cazuri excepţionale, justificate prin urgenţa situaţiei şi prin interesul societăţii, deciziile consiliului de administraţie sau ale directoratului pot fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a mai fi necesară o întrunire a respectivului organ” (art. 15321 alin. 1);
„Se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii, care:
(…)
2. foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect” (art. 272 alin. 1).
Nu putem să nu semnalăm şi formularea diferită din art. 1361 în care se face trimitere la „respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari”, putând considera că şi societăţii i se recunosc în raporturile dintre asociaţi şi societate anumite drepturi şi interese caracterizate a fi legitime.
Vom reţine că interesul social este unic, neputând susţine cu argumente juridice caracterul general ori particular; ceea ce interesează este conţinutul acestui interes social; ştiindu-i compoziţia putem aprecia şi când există încălcări ale sale; dificultatea constă, aşadar în determinarea elementelor ce compun noţiunea.
În doctrină s-a apreciat că interesul social coincide cu interesul comun al asociaţilor de a-şi mări patrimoniul personal prin prisma prosperităţii societăţii în care sunt acţionari; cu alte cuvinte, interesul social este expresia intereselor acţionarilor subsumate noţiunii affectio societatis, astfel că intenţia comună acţionarilor de a se asocia şi desfăşura în comun o activitate comercială pentru a obţine profit se metamorfozează ca şi direcţie, scop al societăţii; din acest scop comun îşi extrage fundamentul şi ideea sancţionării acelor cazuri în care ca urmare a votului sunt favorizaţi anumiţi acţionari.
Analiza interesului social trebuie să pornească de la două premise: în primul rând, voinţa societăţii este rodul aplicării principiului majorităţii şi în al doilea rând, prin definiţie, o hotărâre a adunării este luată în contextul unui conflict de interese; existenţa celor două premise nici nu poate fi contestată, nici premisele înlăturate.
Asociaţii votează în interesul lor şi realizează acest lucru prin intermediul prosperităţii societăţii; evident că ei iau o hotărâre pentru că le satisface interesul. Plecând de la această realitate, s-a reţinut că de aici decurge, în primul rând, că o hotărâre este conformă interesului social pentru că este adoptată de adunarea asociaţilor si, în al doilea rând, că asociaţii o adoptă pentru că ea este conformă interesului lor, de unde şi concluzia autorului că interesul social şi interesul asociaţilor sunt în mod evident confundate. Suprapunerea însă nu este perfectă, existând situaţii când interesul societăţii comerciale este nesocotit. S-a susţinut că o astfel de concluzie (cu privire la confundarea noţiunilor) este mai clară în cazul în care nu ar fi nici conflict de interese, când hotărârea se ia cu unanimitate, toţi fiind de acord cu acea hotărâre. Este adevărat, însă nici în acest caz nu putem spune că o astfel de hotărâre nu este luată cu nesocotirea interesului societăţii comerciale. Ea este conformă din perspectiva asociaţilor care nu au cum ataca hotărârea odată ce nu au un astfel de interes, votând în favoarea ei, însă depărtându-ne de persoana asociaţilor şi mergând către elementele ce definesc societatea comercială ca şi instituţie vom constata existenţa unui interes social. Acest interes social chiar în ciuda unanimităţii votului asociaţilor poate fi protejat de administratori, care uneori nu au acelaşi punct de vedere sau de către cenzori care au anumite obligaţii specifice legale. Identificăm aşadar un interes social şi un interes comun: interesul social în raporturile dintre asociaţi şi societate şi un interes comun ce se regăseşte în relaţiile dintre asociaţi; cel din urmă trebuie să se substituie interesului social.
Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că interesul social este unic. Acceptăm că există un interes comun asociaţilor şi un interes social; diferenţierea este evidentă în cazul hotărârilor luate de o majoritate în defavoarea unei minorităţi; nu putem reţine formula că există decât un unic interes social, acela al acţionarilor; într-adevăr din punct de vedere tehnic în mod just recunoaştem existenţa unui interes social, însă tocmai în conturarea principiului salvgardării persoanei juridice recunoaştem că există abuz de majoritate şi că astfel de derapaje nu pot fi asimilate unui interes social, dând consistenţă şi valoare unică voinţei acţionarilor; a recunoaşte că interesul social este identic cu interesul acţionarilor înseamnă a nu recunoaşte abuzul de drept ca şi instituţie şi nici necesitatea exercitării drepturilor acestora cu bună credinţă.
Curtea de Casaţie din Franţa, în mod constant, a apreciat că abuzul de majoritate există atunci când o hotărâre a fost luată contrar interesului general al societăţii şi în unicul scop de a favoriza membri majorităţii în detrimentul minorităţii. Prin această definiţie jurisprudenţială s-a pus în lumină conflictul de interese dintre acţionari, astfel că principiul de guvernare majoritară, menit a servi interesului tuturor acţionarilor, este deturnat fiind folosit “în unicul scop de a favoriza membri majorităţii in detrimentul minorităţii “.
S-a considerat că teoria abuzului de majoritate răspunde nevoii de a înăbuşi conflictele de interese dintre acţionari care produc o ruptură deliberată a comunităţii de interes dintre acţionari. Definiţia jurisprudenţială a abuzului nu se mulţumeşte cu unica constatare a acestei rupturi, ci s-a considerat ca şi criteriu suplimentar ca hotărârea să fie luată "contrar interesului general al societăţii".
S-a susţinut că noţiunea de interes social se compune din doua elemente, iar dacă unul din acestea lipseşte, interesul social nu este realizat:
- interesul acţionarilor care exprimă scopul urmărit de societate , astfel că îmbogăţirea acţionarilor rezultă din îmbogăţirea patrimoniului social
- comunitatea de interes care există între acţionari care exprimă legătura care îi uneşte pe acţionari, fiecare având drept la partea sa exactă din îmbogăţirea socială.
Din perspectiva acestor două elemente ce ar da consistenţă noţiunii de interes social, există trei posibilităţi :
a) fie interesul social este dat numai de primul element, anume îmbogăţirea patrimoniului social, astfel încât ar fi contrară interesului social orice hotărâre ce sărăceşte societatea sau care nu aduce o sporire a patrimoniului;
b) fie interesul social este dat numai de al doilea element, anume împărţirea justă a beneficiului, context în care orice hotărâre în unicul scop de a favoriza acţionarii majoritari în detrimentul celor minoritari
c) ori a considera că interesul social se identifică cu altceva decât îmbogăţirea societăţii şi a asociaţilor context în care ar fi contrară orice hotărâre care nu satisface interesele diferitelor categorii de persoane ce au legătură cu societatea, cum ar fi creditorii, clienţii, salariaţii etc.
S-a susţinut că definiţia pune într-o parte interesul social şi în alta egalitatea de tratament a asociaţilor, astfel că se pune întrebarea cum acestea pot fi conciliate prin aceeaşi hotărâre a adunării generale; din acest motiv s-a considerat că ar fi de ajuns, pentru a caracteriza abuzul, să se reţină că majoritatea a decis în unicul scop de a-i favoriza pe membri săi în detrimentul minorităţii şi, dimpotrivă, a adaugă ca şi condiţie suplimentară atentarea la interesul social apare inoportun şi inutil. În concluzie, autorul citat reţine că interesul social reuneşte doar cele două elemente, respectiv căutarea îmbogăţirii sociale şi împărţirea sa cinstită, recunoscând că prin aceasta sunt legaţi asociaţii - printr-un interes care le este comun.
Nu împărtăşim acest punct de vedere care scoate în evidenţă doar interesul comun, astfel că ne vom însuşi a treia posibilitate mai sus menţionată, identificând interesul social nu doar cu îmbogăţirea societăţii şi a asociaţilor, în sfera de cuprindere intrând şi armonizarea intereselor ce rezultă din celelalte raporturi juridice ale societăţii cu creditorii, clienţii, sindicatele etc, acestea urmând a fi supune analizei de la caz la caz.
Consecinţele imposibilităţii definirii noţiunii de interes social. Puncte de vedere. După cum am observat identificarea interesului social nu este uşoară, motiv pentru care în doctrină există un punct de vedere ce-l vom detalia în continuare potrivit căruia în lipsa unei definiţii exacte a interesului social nu putem apela la acesta cu ocazia atacării unor hotărâri ale adunărilor generale ale acţionarilor sau analizării temeiniciei unei cereri de retragere ori de excludere.
Cu alte cuvinte se ajunge la vechea discuţie doctrinară, anume dacă cu ocazia unei acţiuni în anulare rămânem în sfera unui control de legalitate sau instanţa poate exercita şi un control de oportunitate. Se consideră că prin promovarea unei acţiuni în anulare se realizează un control de legalitate, dar nu şi un control de oportunitate, întrucât în acest ultim caz instanţa ar interveni în funcţionarea societăţii în locul organelor sale, ceea ce este inadmisibil, cu toate că se recunoaşte ca şi motiv de nulitate relativă luarea unei hotărâri împotriva interesului social, prin deturnarea funcţiei sociale a votului adunării. Or, analiza de către instanţa de judecată a unui astfel de motiv presupune o analiză a activităţii societăţii, a condiţiilor economice ale acesteia şi a influenţei hotărârii atacate, adică a oportunităţii acesteia. Din punctul nostru de vedere trebuie depăşită teoria conform căreia judecătorul exercită doar un control de legalitate, necesitatea şi a unui control de oportunitate fiind dovedită de cele întâlnite în activitatea comercială.
Dimpotrivă, aşa cum am arătat, o parte a doctrinei consideră că a recunoaşte posibilitatea instanţelor de a analiza dacă o hotărâre a adunării este conformă cu interesul general al societăţii în lipsa unei definiţii, înseamnă a utiliza un standard nedeterminabil pentru a interveni în viaţa unei societăţi şi a-i devia cursul. O astfel de insecuritate juridică favorizează acţiunile în anulare a hotărârilor adunării cu consecinţa slăbirii puterii acţionarilor majoritari şi rodării principiului majorităţii. Interpretarea hotărârilor adunării asociaţilor prin prisma unui interes social nedeterminat, iar nu prin prisma comunităţii de interes a acţionarilor, subminează principiul majorităţii, temelie a procesului de formare a voinţei sociale, fiind „rezultatul necesităţii”. Această interpretare are ca efect reducerea puterii asociaţilor majoritari prin interpunerea unei puteri judiciare. Rolul justiţiei nu este nici să definească o politică socială, nici să-i aprecieze pertinenţa sau eficacitatea în comparaţie cu criteriile nedefinite, ci doar să vegheze ca asociaţii majoritari să nu abuzeze. Abuzul de putere se apreciază în comparaţie cu interesele tuturor acţionarilor, adică şi al celor majoritari, dar şi al celor minoritari. Y. Reinhard observa că "trebuie atunci sa ne hotărâm a considera că interesul social nu face decât să reflecte, la un moment dat, voinţa unui magistrat, şi (...) să hotărască în echitate dând impresia că face dreptate "
Cu privire la sancţionarea abuzului rămân supuse dezbaterii limitele până la care instanţele de judecată pot determina existenţa abuzului. In Franţa, Curtea de Casaţie recunoaşte că politica socială este rodul voinţei acţionarilor şi sub acest aspect instanţele nu pot cenzura gestiunea societăţii. Cu titlu de exemplu, prin hotărârea din data de 16 octombrie 1963, privitor la un recurs în care se invoca ca şi motiv faptul că instanţa nu se poate substituie adunării generale pentru a aprecia gestiunea de ansamblu a unei întreprinderi, Curtea de Casaţie reţine că "pe bună dreptate Curtea de Apel a considerat că nu trebuie să se substituie adunării generale în gestiunea patrimoniului social, judecătorii nu trebuie să controleze mai puţin deciziile acestei adunări luate în condiţii care riscă să denatureze, in folosul câtorva acţionari, regulile stabilite pentru protecţia tuturor ". Cu privire la acest subiect, P. Bézard, preşedintele Secţiei comerciale a Curţii de Casaţie, a precizat că "pentru Curtea de Casaţie judecătorii nu trebuie să aprecieze gestiunea, ci abuzul de gestiune".
Principiul superiorităţii interesului social. Urmare a celor analizate considerăm că interesul social, deşi greu de definit şi identificat este precum un far ce ghidează orice acţiune a asociaţilor, situându-ne din punct de vedere doctrinar în zona celor ce recunosc existenţa acestui principiu şi utilitatea sa. Vom considera ca şi principiu general în materia dreptului societăţilor comerciale că interesul social este superior intereselor asociaţilor. Este un principiu tocmai pentru că interesul social este un element fundamental, recunoscându-i acestuia rolul de a asigura unitatea sistemică. S-a susţinut că interesul social este rezultatul unui pact social fiind ţinta oricărei manifestări de voinţă a asociaţilor şi orice atingere adusă acestui interes reprezintă o încălcare a pactului social. Vom face un pas înainte în sensul de a considera interesul social nu rod exclusiv al voinţei asociaţilor, căci a-l considera doar urmare a voinţei asociaţilor ar însemna plasarea noastră doctrinară în sfera strictă a teoriei contractualiste; dimpotrivă, cum perspectiva de interpretare propusă pivotează către teoria instituţională, implicit considerăm superioritatea interesului social ca şi principiu general; concluzia se desprinde din trimiterile făcute de legiuitor către interesul societăţii, dar şi din modalitatea de reglementare a anumitor instituţii, care a înţeles să stabilească o astfel de preeminenţă a interesului social; principiul este doar „mascat” de această faţadă normativă. Efectul recunoaşterii superiorităţii interesului social ca şi principiu general în materie îl constituie conturarea principiului salvgardării societăţii comerciale. În lipsa recunoaşterii existenţei unui interes social, nu există salvgardarea societăţii comerciale ca şi principiu general în materia dreptului societăţilor comerciale. A rămâne doar în sfera interesului comun al asociaţilor, înseamnă a lăsa fiinţa societăţii exclusiv şi în toate cazurile la îndemâna asociaţilor sau a asociaţilor majoritari.
Abuzul de majoritate în jurisprudenţa franceză. Existenţa unui interes bine conturat al acţionarilor ce deţin o pondere importantă sau majoritară, conduce la adoptarea unor hotărâri în cadrul adunărilor generale care, în anumite cazuri, lezează interesele acţionarilor minoritari. De aceea, se manifestă la nivel legislativ şi doctrinar o preocupare în identificarea măsurilor necesare protejării şi a intereselor acţionarilor minoritari, în conturarea unui climat economic la nivel societar satisfăcător şi în concordanţă cu participarea fiecăruia la formarea capitalului social.
S-a apreciat că acest concept de protecţie a acţionarilor minoritari, al cărui unic scop este asigurarea egalităţii de tratament între acţionari, este rezultatul a două principii fundamentale ale dreptului comercial: pe de o parte, necesitatea asigurării echităţii şi evitării dictatului între acţionari, iar, pe de altă parte, riscul asumat este direct proporţional cu suma subscrisă şi vărsată pentru formarea capitalului social. Trecând peste aceste aspecte ce se subsemnează abordării clasice a intereselor acţionarilor minoritari, s-a subliniat poziţia actuală complexă a acţionarilor minoritari, influenţată în special de dispoziţiile legale din domeniul burselor sau al protecţiei consumatorilor ce au condus la statutul acestora nu de simpli acţionari, ci de investitori.
Acţionarul minoritar a fost considerat a fi persoana fizică sau juridică ce deţine un procent insuficient pentru a-i permite să-şi exercite controlul asupra luării deciziilor în cadrul adunărilor generale ale acţionarilor sau asupra administrării societăţii.
Din deciziile pronunţate de Curtea de Casaţie se desprinde ideea că abuzul de majoritate nu există :
a) când interesele tuturor acţionarilor sunt tratate in mod egalitar
Curtea de Casaţie respinge calificarea de abuz de majoritate atunci când decizia atacata nu produce niciun efect prejudiciabil numai intereselor acţionarilor minoritari. Cu alte cuvinte, tratamentul egalitar exclude existenţa abuzului. Curtea a confirmat de multe ori aceasta poziţie :
- prin hotărârea din 7 iulie 1980 s-a apreciat că minoritarii societăţii absorbite care criticau operaţiunea de fuziune "găsiseră în aceasta un interes sigur" şi nu demonstrau că fuziunea fusese hotărâtă în unicul scop de a favoriza societatea acţionar majoritar in detrimentul acţionarilor minoritari.
- într-o altă speţă, acţionarii unei societăţi care are în patrimoniu hoteluri, solicită anularea unei hotărâri prin care se suprimase posibilitatea acţionarilor de a beneficia de locuri de cazare şi se hotărâse închirierea acestora, considerând că prin aceasta se săvârşeşte un abuz de majoritate; în susţinerea acţiunii, reclamanţii scot în evidenta ca situaţia financiară bună a societăţii şi care nu justifica o astfel de hotărâre. Curtea de Apel respinge acţiunea si a treia camera civila a Curţii de Casaţie, la data de 8 octombrie 1997, le respinge recursul extraordinar reţinând că în "că hotărârile adoptate se aplicau tuturor acţionarilor, fără deosebire"
Reţinându-se temeinicia unei astfel de soluţii, nu mai puţin adevărat este că se impune a se verifica dacă sub aparenţa unui tratament egalitar nu se ascunde o discriminare, cu alte cuvinte este necesară verificarea existenţei unor posibile efecte indirecte pentru acţionarii minoritari; chiar dacă în aparenţă o hotărâre îi afectează pe toţi, totuşi efectele se pot răsfrânge diferit. Prin hotărârea din 21 noiembrie 1974, Curtea de Apel din Paris sub acest aspect reţine "considerând că dacă deliberările prevăzute în adunările generale începând din 1970 au, în aceasta singură calitate, consecinţe identice pentru toţi, nu înseamnă mai puţin că ele au, în realitate, o semnificaţie cu totul diferită dacă ţinem cont de situaţia respectivă a acestora în societate".
b) dacă nu există un scop unic urmărit de majoritari
Curtea de Casaţie reţine ca abuzivă acea hotărâre luată "în unicul scop" de a favoriza acţionarii majoritari în dauna celor minoritari. Se observă că dintr-o astfel de hotărâre trebuie să răzbată caracterul intenţionat al abuzului.
Dovada este una indirectă prin probarea existenţei unui interes al majorităţii, căci lipsa unui astfel de scop nu presupune caracterul abuziv; interesul trebuie să fie exclusiv în interesul acţionarilor. Curtea de Casaţie a respins recursurile formulate împotriva hotărârilor prin care s-a reţinut existenţa abuzului de majoritate, cu motivarea că societatea sau grupul majoritar au fost incapabile să justifice hotărârea adunării criticată în comparaţie cu interesul social, prezumându-se că imposibilitatea justificării dovedea că unicul scop era de a avantaja.
Aşadar, nu este suficient ca adunarea generală să se prevaleze de caracterul de organ suprem de decizie, ci justificarea hotărârilor luate trebuie să se regăsească într-un scop ce poate fi probat, scop care de altfel trebuie să existe şi să fie prezentat adunării generale.
Tocmai ţinând cont de astfel de premise, instanţele franceze au reţinut că modificarea statutară care restrânge libertatea de a cesiona acţiunile prin menţionarea unui drept de preemţiune cu fixarea anuală a preţului de către adunarea generala, nu este justificată printr-un interes ce trebuie ocrotit al acţionarilor, ci este decât rezultatul atribuţiei adunării generale de a modifica actul constitutiv.
În acelaşi sens, la data de 11 octombrie 1967, Secţia comercială respinge recursul extraordinar formulat împotriva unei decizii care anula o fuziune pentru abuz de majoritate; în recursul formulat se susţinea că acţionarii majoritari "nu trebuia să justifice în faţa judecătorilor de fond interesul fuziunii" şi că "întrebarea de a şti dacă această operaţiune era sau nu avantajoasă pentru societate… ridica o problemă de pură oportunitate pe care adunarea generală extraordinară era singura care avea calitatea de a o rezolva, fără ca judecătorii de fond să poată exercita un drept de control in acest domeniu". Din această speţă se observă evidenţa refuzului si imposibilitatea probării existenţei unui interes al acţionarilor
De asemenea, anularea unei hotărâri a adunării pe baza votului acţionarilor majoritari prin care s-a închiriat fondul de comerţ al societăţii către o altă societate pe care tot ei o controlează, s-a considerat a se impune atât timp cât "motivele date de aceşti asociaţi nu aduc nicio justificare a deciziilor luate" sau, într-o altă speţă s-a considerat abuzivă, tezaurizarea fără nici o justificare ce poate susţine o politică în acest sens a societăţii
c) când contrarietatea hotărârii atacate cu interesul societăţii nu este constatată
Curtea de Casaţie consideră o hotărâre este rezultatul unui abuz de majoritate trebuie să fie "luată contrar interesului general al societăţii" Ca exemplu edificator este citată hotărârea data la data de 5 decembrie 2000 de Curtea de Casaţie ; în speţă, un asociat minoritar care deţine 25 % din părţi cere anularea pentru abuz de majoritate a două deliberări, una referitoare la un aport la profitul unei filiale si alta referitoare la o mărire de capital urmată de o reducere de capital, care au avut ca efect reducerea participanţii sale la 0,2 %. Curtea de Apel din Aix-en-Provence nu a admis acţiunea pe motivul "că nu era probat că actele si deliberările criticate erau contrare interesului social". Curtea de Casaţie a respins recursul motivând că este inutil să se întrebe dacă operaţiunea criticată le este de folos unora si le dăunează celorlalţi , ci este suficient să se întrebe despre opoziţia (contrarietatea) acesteia faţă de interesul social, întrucât în lipsa unei astfel de opoziţii, nu există abuz.
În concluzie, din jurisprudenţa Curţii de Casaţie rezultă că nu este suficient ca o decizie majoritara sa fie luată în unicul scop de a favoriza acţionarii majoritari în detrimentul celor minoritari, ci pe lângă această condiţie mai trebuie ca hotărârea A.G.A. să fie contrară unui interes social ce urmează a fi apreciat de instanţă şi care se distinge de interesul acţionarilor.
Evident că odată ce acţionarii au interese proprii există şi un conflict permanent, însă abuzul de majoritate nu sancţionează acest conflict de interese, care este normal într-o societate, ci numai în măsura în care urmare a acestui conflict, hotărârea luată profită numai majorităţii şi este contrară interesului social.
Sancţionarea abuzului de majoritate. Promovarea acţiunii în anulare în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990 este calea verificării respectării tuturor condiţiilor în care s-a luat hotărârea respectivă, acesta fiind şi modalitatea de sancţionare a eventualelor abuzuri. Consecinţa directă a admiterii de către instanţele de judecată a acţiunii este anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor. Însă, o astfel de hotărâre are o eficienţă limitată întrucât soluţia instanţei nu poate fi în sensul adoptării unei hotărâri în sensul dorit de minoritate, cum ar fi, în cazul nedistribuirii de dividende, obligarea la luarea unei hotărâri prin care să se distribuie dividende; dacă spre exemplu, s-a considerat abuzivă hotărârea de nedistribuirea a dividendelor şi folosirea beneficiilor pentru constituirea de rezerve, nimic nu împiedică acţionarii majoritari, în contextul condiţiilor economice respective, să hotărască ulterior reinvestirea acestora.
Chiar dacă legiuitorul a prevăzut anumite dispoziţii menite să protejeze drepturile acţionarilor minoritari, nu există posibilitatea directă a conturării, a impunerii voinţei acestora; spre exemplu, chiar dacă art. 119 stabileşte posibilitatea convocării adunării la cererea acţionarilor ce deţin 5%, însă această procedură de convocare, chiar cu ajutorul instanţei de judecată, nu asigură şi un vot satisfăcător pentru respectivii acţionari.
Soluţiile indicate în practică pornesc de la măsură complementară de acordare a daunelor-interese şi până la soluţia radicală prin a-i da posibilitate judecătorului să impună voinţa pe care majoritarii nu au vrut să o ia din cauza conflictului de interese , cum ar fi în cazul refuzului de distribuire a dividendelor, anularea hotărârii prin care se constituiseră în mod abuziv rezerve şi obligarea societăţii să distribuie dividende. Am fi în situaţia în care instanţele ar putea pronunţa hotărâri opuse celor a căror anulare s-a dispus. S-a considerat că o astfel de soluţie îndrăzneaţă ar avea două puncte de sprijin.
Pe de o parte, puterea pe care o are instanţa în a aprecia interesul social; după cum am observat anterior, noţiunea de interes social nu este determinată, astfel că dacă instanţa poate aprecia conţinutul acesteia şi poate stabili caracterul abuziv, nu există argumente pentru a merge cu raţionamentul până la capăt şi a da o finalitate celor constatate de instanţă ;adică, se recunoaşte că hotărârea este abuzivă, că este contrară interesului societăţii, constatându-se efectiv aspectele contradictorii, dar fără a restabili echitatea dintre asociaţi. În unele situaţii chiar motivarea conduce către o astfel de soluţie; spre exemplu, în cazul constituirii de rezerve se recunoaşte că acestea nu se justifică, fiind o simplă tezaurizare făcută în detrimentul acţionarilor minoritari şi că oricum condiţiile economice ale societăţii nu impuneau astfel de rezerve, astfel că indirect printr-o astfel de motivare se recunoaşte că ar trebui distribuite dividende; însă, ţinând cont de optica actuală a jurisprudenţei, o astfel de soluţie nu este posibilă, astfel că acţionarii majoritari, în cazul dat, vor putea foarte bine să nu distribuie dividendele, ci să reinvestească beneficiile conform unui plan de investiţii. Observăm că, în ciuda constatărilor instanţei, conflictul dintre acţionari persistă, iar puterea majorităţii este canalizată într-o altă direcţie prin adoptarea unei noi hotărâri ce va putea fi atacată pentru alte motive ce se încadrează în abuzul de majoritate.
Pe de altă parte, al doilea punct de sprijin se regăseşte în anumite hotărâri judecătoreşti care constatând un abuz de minoritate, impun decizia care nu a fost adoptata din lipsa reunirii majorităţii calificate. Însă, o astfel de soluţie nu este primită, întrucât, în primul rând, judecătorul nu participă la adunări şi nu votează, iar pe de altă parte puterea instanţei de limitează la sancţionarea abuzului in gestiune, neputându-se întinde şi la gestiunea societăţii.
De principiu, se reţine că instanţele nu se pot substitui voinţei acţionarilor, subiectului control de legalitate versus control de oportunitate fiind un subiect permanent de controversă. Într-o speţă, un asociat ce deţinea 30 % din părţile sociale a cerut dizolvarea societăţii cu răspundere limitată pe motivul neîndeplinirii condiţiei nivelului minim al capitalului social, context în care asociatul majoritar obţine de la tribunalul comercial o sentinţa care este echivalenta cu adoptarea unei decizii de mărire de capital. Această din urmă sentinţă a fost infirmată de către Curtea de Casaţie reţinând « că pentru a sancţiona abuzul de minoritate reţinut, Curtea de Apel a decis că hotărârea sa era echivalentă cu adoptarea deciziei care tindea la mărirea de capital cerută, care nu fusese votată din lipsa majorităţii calificate; având în vedere că hotărând astfel, în timp de judecătorul nu putea să se substituie organelor sociale competente din punct de vedere legal... » . Aşadar, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, însă nici nu poate autoriza pe unul din asociaţi să procedeze la majorarea e capital îl lipsa unei decizii a adunării generale a asociaţilor; cu toate acestea, instanţa poate, la cerere, să dispună convocarea unei adunări generale, însă nu există nici o garanţie juridică în sensul adoptării unei hotărâri conforme care să înlăture abuzul existent.
Recunoscându-se inexistenţa unor măsuri legislative care să surmonteze astfel de situaţii, s-a propus ca soluţie fixarea de către instanţă, în cazul formulării unei acţiuni în nulitate, a unui termen pentru acoperirea nulităţilor, argumentându-se astfel « Atunci când instanţa constată că o hotărâre dictată de un conflict de interese rupe interesul comun al acţionarilor şi apreciază că se riscă anularea, ea poate invita părţile să acopere nulitatea. Atunci este de datoria societăţii să convoace o adunare care va delibera din nou. Pentru a acoperi nulitatea, majoritarii vor trebui să ia în considerare numai interesele lor în societate, ceea ce trebuie să îi conducă la corectarea hotărârii litigioase şi adoptarea unei noi hotărâri conforme interesului comun. În caz de refuz de a proceda în acest fel, judecătorul va putea trage concluziile de aici anulând hotărârea abuzivă si pronunţând, de asemenea, alte sancţiuni corespunzătoare obiectului şi intensităţii diferendului între acţionari, în special obligarea la despăgubiri ».
Curtea de Apel Dijon, decizia din 16 noiembrie 1983, Recueil Dalloz,I R, 394, apud Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale.Comentariu pe articole, Ediţia a III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 724.
D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei. Bucureşti, 1981, p. 232.
Veronica Pribac, Abuzul de drept şi contractele de muncă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p.33.
Cu privire la dezvoltarea acestor teorii a se vedea Veronica Pribac, op. cit., p. 18 şi urm
Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 163.
I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 51; Veronica Pribac, op. cit., p. 13.
Veronica Pribac, op. cit., p. 34 şi urm.
Radu N. Catană, Manifestarea şi consecinţele exercitării abuzive a prerogativelor asociaţilor sau acţionarilor societăţilor comerciale, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 1/2007, Supliment, p. 143.
I. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, Pandectele Române nr. 2/2004, p. 196.
Radu N. Catană, op. cit., p. 141.
În literatura juridică se foloseşte şi denumirea „interes societar” însă nu o considerăm potrivită odată ce cuvântul „societar” (având ca sinonim „acţionar”) este definit ca membru al unei societăţi literare, artistice, teatrale; în special, prin acest termen este desemnat actorul unui teatru ce primeşte o cotă-parte din veniturile teatrului; vom prefera utilizarea denumirii de „interes al societăţii” sau „interes social”.
Radu N. Catană, op. cit., p. 126.
Cu privire la analiza acestui text de lege a se vedea R. I. Motica, L. Bercea, De la business judgment rule la regula judecăţii de afaceri: în căutarea unei legături, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 112-119.
Chiar dacă legiuitorul foloseşte în anumite cazuri pluralul.
Uneori se foloseşte sintagma „interesul general al societăţii”.
Radu N. Catană, op.cit., p. 131.
Avem o singură excepţie, anume societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, când interesul social se suprapune interesului asociatului unic, iar affectio societatis nu poate fi interpretat ca şi intenţie comună a asociaţilor de a desfăşura în comun activitatea comercială, ci doar ca şi intenţie a asociatului unic de a respecta obligaţia asumată prin statut de a aduce aportul iniţial şi a desfăşura activitatea comercială respectivă; credem că şi în cazul acestei varietăţi de societate cu răspundere limitată există affectio societatis, însă modalităţile de manifestare sunt diferite şi redusă aplicabilitatea unor dispoziţii legale; astfel, nemaiavând un conflict între asociaţi nu mai este necesară verificarea lui affectio societatis, odată ce hotărârile adunării asociaţilor sunt deciziile asociatului unic, nu mai sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la atacarea hotărârilor adunării asociaţilor ori cele privitoare la dizolvare pentru neînţelegeri grave între asociaţi etc.
Dominique Schmidt, Les conflits d`intérêts dans la société anonyme, Jolly, Paris, 2004, p. 318
Paul Le Cannu, Droit des sociétés, Montchrestien, Paris, 2003, p. 142.
Chiar şi legiuitorul recunoaşte expres existenţa acestora odată ce în art. 2501 stabilind regimul desprinderii unei părţi din patrimoniul unei societăţi şi transferarea ca întreg către o altă societate prevede posibilitatea desprinderii în interesul asociaţilor şi desprinderea în interesul societăţii.
Idem
Dominique Schmidt, op. cit., p. 314, nota 12.
De altfel, noţiunea de „interes social” este utilizată ca şi concept pentru constatarea abuzului de majoritatea sau minoritate (pentru o amplă analiză a noţiunii de interes social a se vedea R.N. Catană, op. cit., p. 126- 133.)
Dominique Schmidt, op. cit., p. 315-316.
Dominique Schmidt, op. cit., p. 319.
C.S.J., s. com., dec. nr. 6200/2001, în Curierul Judiciar, nr. 9/2002, p. 55; Î.C.C.J., s. com., dec. nr. 4476/2005, în Pandectele Române, nr. 1/2006, p. 50.
Sorin David, St. D. Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentarii pe articole, Editia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 398.
Sorin David, în op. cit., p. 401.
O altă situaţie situaţie ce reclamă o astfel de analiză este cea a aplicării art. 1441 cu privire la răspunderea administratorului, reţinându-se în doctrină că „intervenţia judecătorului implică o analiză obiectivă a substanţei deciziei de afaceri” (R. I. Motica, L. Bercea, op. cit., p. 118).
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 293.
Dominique Schmidt, op. cit., p. 336.
Y. Reinhard, Abuzul de drept in contractul de societate, JCPE 1999, p, 9 apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 334.
Bull. III, nr. 423 apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 332
P. Bézard, Legea majoritatii, p. 74. apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 334.
Întâlnit şi sub denumirea de „principiul preeminenţei interesului social”, denumire folosită chiar de către instanţa de judecată în speţa de faţă.
În dreptul civil este considerat principiu fundamental „principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective” ce acţionează în toate raporturile civile, fiind consacrat atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice (în acest sens a se vedea I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 19), însă noi analizăm conturarea principiului din perspectiva raporturilor dintre asociaţi şi societate. Tocmai din această perspectivă nu putem să considerăm că „îmbinarea” este doar o ţintă care în puţine cazuri este atinsă; aşa cum am observat tipologia raporturilor între asociaţi, dar şi între asociaţi şi societate sunt dominate de contrarietatea intereselor.
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 156.
Cristian Duţescu, Drepturile acţionarilor, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 14.
Y. Guyon, , Droit des affaires, Economica, Paris, 1998, p. 468.
Că legiuitorul nu a dorit de deplin o astfel de situaţie rezultă, cu titlu de exemplu, din dispoziţiile art. 1551 alin.1 prin care a dat posibilitate acţionarilor minoritari ce deţin individual sau împreună cel puţin 5% din capitalul social să promoveze în nume propriu, dar în contul societăţii, o acţiune în despăgubiri în cazul în care adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 şi nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o astfel de acţiune.
Valentin Mircea, Protecţia acţionarilor minoritari în dreptul românesc şi comparat, R.D.C. nr. 11/19999, p. 58.
Paul I. Demetrescu, Protecţia acţionarului şi minorităţilor în societăţile pe acţiuni, Revista de drept comercial şi de studii economice, vol. III, 1936, p. 161.
Cristiana I. Stoica, Anamaria Crai, Protecţia drepturilor acţionarilor minoritari în noua reglementare a societăţilor comerciale, Revista Română de Drept al Afacerilor. Supliment 1/2007, p. 124.
Valentin Mircea, op. cit., p. 57.
Curtea de casatie, camera comerciala, 7 iulie 1980, Bull. IV, nr. 287, apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 325
RJDA 1998, nr. 58 apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 326
RJ com. 1975, pina 60, apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 326.
Dominique Schmidt, op. cit., p. 327
Hotărârea Camerei comerciale din 20 februarie 1957, Bull. III, nr. 67, apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 327
Hotararea din data de 8 ianuarie 1973. Bull. IV, nr. 13, apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 328
Hotararea din data de 22 aprilie 1976 Bull. IV, nr. 164; Bull. Joly 1972, pina 563, apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 328
Bull. IV, nr. 192 ; Bull. Joly 2001, paragraful 171, pina 262, apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 330
Radu N. Catană, Manifestarea şi consecinţele exercităţii abuzive a prerogativelor asociaţilor sau acţionarilor societăţilor comerciale, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 1/2007 Supliment, p. 153
Idem, p. 154.
Dominique Schmidt, op. cit., p. 351.
Idem
Curtea de Apel din Besançon, 5 iunie 1957, D. 1957, pina 610; Tribunalul comercial din Pointe-à-Pitre, 9 ianuarie 1987, Rev. sociétés 1987, pina 285; Curtea de Apel din Pau, 21 ianuarie 1991, Rev. sociétés 1992, pina 46 ; Curtea de Apel din Paris, 25 mai 1993, Bull. Joly 1993, pina 852, apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 352
Curtea de Apel din Paris, 17 decembrie 1991, Bull. Joly 1992, p. 297
Curtea de Casatie decizia din 9 martie 1993 Bull. IV, nr. 101
Dominique Schmidt, op. cit., p 353.
Idem