Codul civil – dreptul comun în materia societăților, o Fata Morgana?

Codul civil – dreptul comun în materia societăților, o Fata Morgana?

Prof. univ. dr. Lucian Săuleanu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Considerații introductive

Regimul juridic al societăților nu a beneficiat de o atenție sporită din partea leguitorului; dacă pentru societățile pe acțiuni a existat o preocupare pentru implementarea Directivelor europene în materie societară, în privința societăților cu răspundere limitată putem spune nu avem un cadru legal suficient, raportat la numărul foarte mare și nici pliat pe realitățile economice sau comportamentul asociaților. În cele mai multe procese care au ca obiect funcționarea societăților cu răspundere limitată rezolvarea nu se regăsește în haina strâmtă poferită de leguitor, motiv pentru care avem convingerea mea că dreptul societăților are nevoie de o haină nouă.

În doctrină au fost mai multe intervenții în favoarea schimbării prototipului societar: de la societatea pe acțiuni la societatea cu răspundere limitată. Este necesară o astfel de schimbare? Fără îndoilă că legiuitorul a înțeles să acorde o mai mare atenție reglementării societății pe acțiuni, configurând o formă de societatemult evoluată ca și mecanisme de funcționare în comparație cu societatea cu răspundere limitată al cărei regim juridic este superficial, beneficiind de puține dispoziții, pe alocuri lipsite de coerență. Normele de trimitere către societatea pe acțiuni sau la alte dispoziții nu sunt suficiente pentru asigurarea funcționării adecvate a societăților cu răspundere limitată, și ne referim la trimiterile în completare la societatea pe acțiuni, respectiv la art. 132, art. 160 auditarea situațiilor financiare sau trimiterile la societatea în nume colectiv, respectiv la art. 75,art. 76, art. 77 alin. 1 și art. 79 din Legea nr. 31/1990.

Răspunsul este unul afirmativ în măsura în care avem în vedere câteva argumente. Astfel, statistic, comparând toate formele de societăți înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului, cu usurință se poate concluziona că societățile cu răspundere limitată dețin cea mai mare pondere, iar pe rolul instanțelor de judecată majoritatea litigiilor care vizează statutul lor societar sunt tot societăți cu răspundere limitată. Pe de altă parte, lipsa unor dispoziții articulate pe specificul acestei forme societare a condus nu de puține ori la promovarea unor cereri de chemare în judecată întemeiate în drept pe dispozițiile de la societatea pe acțiuni (art. 119 – convocarea AGA la cererea acționarilor; art. 136 – expertizarea unor operațiuni din gestiunea societății; art. 155 – acțiunea în răspunderea administratorilor), care evident că au fost respinse, însă din perspectiva analizei noastre este o dovadă a costumului prea strâmt croit de legiuitor pentru societățile cu răspundere limitată în raport de evoluția raporturilor societare din ulimele două decenii.

Rolul de drept comun al Codului civil în materia societăților

Punctul de pornire în prezena analiză l-a constituit  Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 28/2021 privind dezlegarea unei chestiuni de drept prin care a statuat că situațiile de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990 nu se completează cu dispozițiile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întrucât art. 1.890-1.954 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil reglementează o formă specifică de societate simplă, fără personalitate juridică, având deci caracter special în raport cu Legea nr. 31/1990, astfel că sunt de strictă interpretare și aplicare doar la acest gen de societăți.

După intrarea în vigoare în anul 2011 a Codului civil, care în Titlul IV Diferite contracte speciale conține un capitol distinct rezervat contractului de societate (Capitolul VII), identificarea raportului dintre Codul civil și Legea nr. 31/1990 a fost avut obiectul preocupărilor doctrinarilor, cât și al jusrispudenței; un astfel de demers a fost justificat și de împrejurarea mai sus precizată, anume lipsa unui cadrul legal suficient pentru societatea cu răspundere limitată, așa încât s-a simțit nevoia aplicării unor soluții identificate în dispozițiile Codului civil.

Prezentăm două poziții relevante sub acest aspect, anume poziția profesorului Marian Nicolae care a susținut că ”... în materie privată, există și nu poate exista, de altfel, decât un singur drept comun sau general și anume: prevederile Noului Cod civil și a celorlalte legi civile (complementare) de aplicație generală (...)¹. Rezultă, așadar, că în raport de NCC toate celelalte reglementări de drept privat (și nu numai de drept privat) care nu sunt dispoziții de drept comun, indiferent de izvorul lor formal, sunt și rămân reglementări particulare și/sau derogatori (...). Intră în această categorie de reglementări (...) dreptul societăților comerciale”².

Dintr-o altă perspectivă, profesorul Gh Piperea precizează că ”Legea societăților și Codul civil nu sunt legi în relație de tip lege specială-lege generală, ci legi complementare, conturând împreună un complex de norme juridice ce constituie regimul originar si direct aplicabil societăților cu personalitate juridică. Dreptul comun în materie de societăți nu este întreaga reglementare din Codul civil cu privire la societate, ci reglemenetarea societății simple”³

În condițiile în care art. 1887 din Codul civil menționează expres că prezentul capitol constituie dreptul comun in materia societatilor, nu a mai fost decât un pas pentru a da eficiență anumitor dispoziții care ofereau soluții optime în anumite litigii. Este si cazul art. 1928 C.civ. care reglementează excluderea asociatului pentru motive temeinice⁴, astfel că doctrina care a îmbrățișat teoria caracterului enunțiativ al cauzelor de excludere s-a arătat că, având în vedere caracterul de normă generală a Codului civil în raport cu Legea nr. 31/1990, aceste noi prevederi legale pot fi utilizate de către instanțele de judecată la soluționarea cererilor de excludere a asociatului, aceasta putând fi dispusă și în alte cazuri decât cele prevăzute de art. 222 alin. (1) din Legea societăților, dacă motivele invocate sunt temeinice⁵.

Jurisprudența cu privire la aplicarea art. 1928 C.civ.

O primă sentință identificată care ne-a atras atenția a fost sentința 110 din 21 ianuarie 2013 (nepublicată) pronunțată de Tribunalul Timiș în dos nr. 9794/30/2012 în care temeiul excluderii l-a constituit art. 1928 C.civ. dar soluția nu a fost apelată, lipsind astfel filtrul instanței de control judiciar. În același sens, într-o altă speță, Curtea de Apel Timișoara a motivat că „Prin raportare la cel de-al doilea temei de drept invocat de apelant, art. 1928 C. civ., se observă că textul Codului prevede o diferențiere față de textul menționat supra, în sensul lărgirii categoriei de persoane față de care se poate îndrepta o atare cerere. Astfel, la cererea unui asociat, instanța judecătorească, pentru motive temeinice, poate hotărî excluderea din societate a oricăruia dintre asociați. În acest context, nici nu mai există finele de neprimire al cumulării calității de asociat cu aceea de administrator al societății, fiind suficientă dovedirea primei, coroborată cu probarea motivelor temeinice. În această din urmă categorie, folosirea fără drept a bunurilor societății, în mod constant, a afirmării calității de reprezentant în scopul realizării de foloase materiale pentru sine se constituie în suficiente fapte încadrabile în categoria motivelor temeinice.”

Cu toate că unele instanțe de judecată au dat eficiență dispozițiilor art. 1928 C. civ., dispunând excluderea unui asociat pentru motive temeinice⁶, totuși majoritatea au interpretat și aplicat restrictiv art. 222 din Legea nr. 31/1990, apreciind caracterul expres și limitativ al cauzelor de excludere, cu motivarea că legea societăților este o lege specială și se completează cu Codul civil numai în măsura în care nu conține prevederi în materia respectivă, așa încât inclusiv în cazul excluderii nu poate fi invocat art. 1928 C. civ. pentru a se solicita excluderea asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată.

De altfel, poziția instanțelor de judecată este exemplificată și în cadrul deciziei 28/2021, după cum urmează

a) unele instanțe⁷ apreciază că situațiile de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990 nu se completează cu dispozițiile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întrucât art. 1.890-1.954 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil reglementează o formă specifică de societate simplă, fără personalitate juridică, având deci caracter special în raport cu Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel că sunt de strictă interpretare și aplicare doar la acest gen de societăți.

b) abordarea opusă⁸, potrivit căreia cazurile reglementate în art. 222 din Legea nr. 31/1990, se completează cu dispozițiile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, fundamentată pe concepția noului Cod civil asupra dreptului privat, are în vedere prevederea expresă din art. 291 din Legea nr. 31/1990 și faptul că art. 222 din Legea nr. 31/1990 are un câmp mai restrâns de aplicare decât art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, aplicabil tuturor formelor societare reglementate de art. 1.888 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil; se consideră că enumerarea de la art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu exclude aplicarea principiului din legea generală, în alte situații decât cele prevăzute de legea specială, în măsura în care faptele imputate sunt apreciate de instanța judecătorească ca putând fi încadrate în "motive temeinice" de excludere.

În acest context în doctrină⁹ s-a apreciat că în lipsa unor modificări legislative care să modernizeze regimul juridic al excluderii, fie prin reconceptualizarea integrală a instituției, fie chiar și parțial, prin extinderea cazurilor prevăzute de art. 222 alin. (1) din Legea societăților, care ar fi imediat urmată de jurisprudență, foarte receptivă la astfel de modificări, o soluție viabilă pentru rezolvarea litigiilor dintre asociați ar putea-o reprezenta interpretarea flexibilă de către instanțele de judecată a prevederilor legale actuale, prin adoptarea unei concepții funcționale asupra excluderii, care să aibă la bază criteriul remediului în locul culpei, evitându-se însă extinderea cazurilor de excludere prin analogie¹⁰, propunându-se crearea unei instituții flexibile, în care asociații să poată insera în mod valabil clauze de excludere în actul constitutiv însă doar pentru motive temeinice, clauze care să poată fi supuse controlului judecătoresc atât în ceea ce privește legalitatea lor, cât și în ceea ce privește temeinicia motivelor invocate¹¹.

Decizia nr. 28/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind dezlegarea unei chestiuni de drept. Starea de fapt.

Prin Cererea înregistrată la 22 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Bihor - Secția a II-a civilă cu nr. 482/111/2018, reclamantele A S.R.L. și B (administrator și asociat al societății) au solicitat instanței să dispună excluderea pârâtului C (asociat) din societatea A S.R.L. și să se pronunțe asupra redistribuirii părților sociale ale pârâtului.

În motivare au fost invocate neînțelegeri grave între asociați, de natură să împiedice desfășurarea activității societății reclamante; cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și pe cele ale art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Pârâtul a formulat o cerere reconvențională, prin care a solicitat excluderea din societate a reclamantei-pârâte B, în temeiul dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru fraudă în dauna societății și, în subsidiar, dizolvarea societății A S.R.L.

Prima instanță a reținut, ca temei al respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-reclamant C, că deși acesta nu are dubla calitate de asociat și administrator al societății cu răspundere limitată, pretinsă de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cererea de excludere a fost fundamentată în drept și pe dispozițiile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. Pe fond, a constatat că între asociați sunt neînțelegeri grave, care au condus la perturbarea activității societății reclamante, așa încât a admis cererea principală și, în temeiul art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, a dispus excluderea pârâtului-reclamant C din A S.R.L., iar potrivit art. 223 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a pronunțat asupra redistribuirii părților sociale ale acestuia.

Pe de altă parte, a apreciat că în sarcina pârâtei-reclamante nu poate fi identificată nicio faptă de natură să contureze o fraudă comisă în dauna societății, așa încât a respins cererea reconvențională, notând și că, în condițiile excluderii pârâtului-reclamant C, societatea va fi în măsură să își desfășoare activitatea în mod netulburat, motiv pentru care nu se justifică dizolvarea ei.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul-reclamant C, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii cererii principale și al admiterii celei reconvenționale.

În motivare a susținut, printre alte critici, că dispozițiile art. 1.928 din Codul civil, reprezentând norma generală, sunt înlăturate de la aplicare de norma specială cuprinsă în art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin întâmpinarea formulată, intimatele au combătut teza afirmată de apelant, apreciind incidența în speță a art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, în considerarea art. 1.887 și art. 1.888 lit. c) din același cod.

În acest context instanța de apel a pus în discuție necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile care să lămurească dacă situațiile de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia 28/2021 fiind obligatorie, efectulele vor fi de reorientare a practica nu numai în materia cazurilor de excludere, nu se rezumă decât la caracterul limitativ al art. 222 din Legea nr. 31/1990, ci în toatele celelalte ipoteze în care soluțiile își găsiseră temeiul pe tărâmul Codului civil

Astfel, instanța supremă a stabilit că ipotezele de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990 nu se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel că numai cazurile enumerate restrictiv de art. 222 pot conduce la excluderea asociatului. Așadar, a fost tranșat definitiv caracterul enumerării cazurilor de excludere, dispozițiilor art. 222 având caracter limitativ.

Însă, decizia nr. 28/2021 conduce la concluzia că nici sub alte aspecte condițiile prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990 pot fi interpretate extensiv, cum este cazul dublei calități de asociat și administrator pentru a putea fi pronunțată excluderea pe temeiul art. 222 alin. 1 lit. d). În speța respectivă, asociatul care a fost exclus nu era și administrator social, condiție cumulativă prevăzută de art. 222 alin. 1 litd), ci era administrator de fapt. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că practica judiciară cu greu ajunsese la excluderea administratorului de fapt, preferând astfel extinderea sferei excluderii și la administratorul de fapt¹², respectiv la acea persoană care, având calitatea de asociat, exercită în fapt administrarea societății, fără a fi numită în acest sens, justificat de împrejurarea că activitatea administratorului de fapt este o imixtiune în atribuțiile administratorului statutar prin efectuarea în mod independent a unor acte de administrare. Pe de altă parte, un argument utilizat în sprijinul extinderii sferei noțiunii este ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, dispozițiile legale nefăcând vreo distincție între administratorul de drept și cel de fapt¹³

Totodată, instanța supremă a considerat utile și următoarele:

a) textul în discuție se referă, în mod expres, la asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora, iar sancțiunea excluderii îi poate fi aplicată atunci când revocarea este considerată insuficientă nu numai pentru abuzul de putere și încălcarea limitelor mandatului, ci pentru orice acțiune sau inacțiune frauduloasă în dauna societății, așadar nu doar pentru frauda pe care este în măsură să o comită în considerarea ocupării poziției de administrator, ci pentru orice delict intenționat săvârșit în dauna societății;

b) reglementarea, în acest mod, a cazului de excludere din art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 vine să protejeze, în mod distinct, încrederea de care trebuie să se bucure titularul funcției de administrator ;

c) așa fiind, asociatul care nu deține calitatea de administrator nu poate fi exclus pentru categoria generală a fraudelor în dauna societății, prevăzută de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990;

d) argumentele prezentate mai sus impun concluzia că situațiile de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil ;

e) desigur, în limitele autonomiei de voință, urmând gândirea legiuitorului și rosturile instituției, părțile au dreptul să înmulțească ori să restrângă contractual cauzele de excludere ;

Observăm că Decizia nr. 28/2021 are și o parte bună, dacă putem spune așa, odată ce instanța reține că părțile pot să înmulțească cauzele de excludere pe cale convențională, soluție care pare salvatoare la prima vedere, în realitate este un dar otrăvit, care va avea efecte negative, odată ce astfel de clauze trebuie să justifice pierderea calității prin prisma interesului social afectat, instanțele urmând să se pronunțe asupra valabilității lor.

Motivele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Pentru a dezlega în acest sens problema de drept dedusă judecății, instanța supremă a reținut că legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, prioritare față de norma de drept comun, iar caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, demonstrând intenția legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare și aplicare.

Modalitatea de redactare a textului de lege evocat anterior (art. 222 din Legea nr. 31/1990) conduce către concluzia că enumerarea pe care o cuprinde nu este exemplificativă, ceea ce implică, în lipsa oricărui alt indiciu contrar, imposibilitatea excluderii în alte situații decât cele reglementate ori imposibilitatea excluderii acționarului într-o societate pe acțiuni.

Împrejurarea că legea specială este anterioară Codului civil nu prezintă relevanță, având în vedere că, potrivit art. 138 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, societățile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora.

Inconsecvența instanțelor de judecată privind caracterul exemplificativ al art. 222 din Legea nr. 31/1990

În unele hotărâri pronunțate chiar de către instanța supremă se face referire la caracterul enunțiativ, cu toate că nu s-a propunțat asupra acestei chestiuni în concret, cum este cazul, cu titlu de exemplu, Deciziei nr. 724 din 15 februarie 2007¹⁴, în care reține că, ”deși este corectă susținerea recurentului referitoare la caracterul exemplificativ al cazurilor de excludere prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, totuși, motivul respingerii cererii sale a constat în neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 222 alin. 1 lit a din aceeași lege”. Dimpotrivă, în unele spețe instanțele au interpretat restrictiv chiar cazurile stabilite de art. 222; spre exemplu, prin decizia nr. 553/2002 Curtea de Apel Constanța¹⁵ admițând un recurs, a modificat în tot hotărârea tribunalului și a respins pe fond cererea de excludere a unui asociat deși la momentul cooptării în societate de către recurentă părțile au stabilit ca noul asociat să facă o investiție în sensul finalizării unei investiții hotel-restaurant, sens în care au menționat și o clauză în actul constitutiv că ”nerespectarea acestui angajament, care constituie chiar motivația asocierii, dă dreptul asociatului persoană fizică să procedeze la excluderea asociatului persoană juridică din societate, eventual să returneze contravaloarea investiției efectuate de acesta în termen de un an de la data excluderii sau retragerii voluntare”. Pentru a admite recursul, Curtea de Apel a apreciat că excluderea asociatului este justificată din perpectiva textului enunțat doar pentru nedepunerea aportului la care s-a obligat ori, în speță, aportul a fost adus prin plata părților sociale cesionate la data cooptării. Efectuarea unor lucrări nu poate constitui aport în natură, iar obligația referitoare la executarea acestora nu poate prezenta un temei legal pentru continuarea sau încetarea societății comerciale înființate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că enumerarea cazurilor de excludere a asociaţilor din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, realizată de legiuitor în cuprinsul art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat; asociatul în stare de faliment sau care a devenit incapabil; asociatul cu care se amestecă fără drept în administraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 şi art. 82 din lege; asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora) nu este exemplificativă, ci limitativă. În acest sens, Înalta Curte¹⁶ a precizat că asimilarea altor condiţii care să atragă excluderea asociaţilor din societate, în afara celor prevăzute de lege, nu este posibilă întrucât în cazul neînţelegerilor dintre asociaţi, având un caracter grav şi care împiedică funcţionarea societăţii suntem în prezenţa unui caz de dizolvare a acesteia, reglementat, distinct de legiuitor în Legea nr. 31/1990. 

Prezintă interes și soluțiile pronunțate prin care s-a statuat că clauza de excludere din contractul de societate care depășește cadrul legal stabilit imperativ prin dispozițiile art. 222 alin. (1) este lovită de nulitate absolută¹⁷, cum este cazul clauzei statutară prin care un acționar al societății care are și calitatea de salariat al acesteia este exclus din societate și pierde calitatea de acționar ca urmare a încetării contractului de muncă este contrară prevederilor Legii nr. 31/1990¹⁸.

Inconsecvența legiuitorului

Nu putem însă să nu constatăm o lipsă de unitate a reglementării materiei analizate. Că în unele situaţii se impune excluderea, altele decât cele enumerate de art. 222, răzbate chiar din alte dispoziţii ale Legii nr. 31/1990. În acest sens aducem ca argument dispoziţiile art. 6 alin. 2 în care se prevede că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție, delapidare, infracțiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism.

Or, atât timp cât legea stabileşte că astfel de persoane nu pot fi fondatori, per a contrario, în măsura în care ulterior înmatriculării societăţii, respectivele persoane nu mai pot avea calitatea de asociaţi; Legea nr. 31/1990 nu reglementează o procedură de pierdere a calităţii de asociat pentru astfel de cazuri, context în care soluţia excluderii apare ca singura posibilă.

Pe de altă parte, intenţia de a considera enumerarea ca fiind limitativă este în strânsă legătură cu aprecierea că excluderea poate fi dispusă doar de instanţele de judecată. Însă, chiar legiuitorul a prevăzut alte texte de lege ce permit excluderea, recunoscând astfel că aceasta nu este atributul exclusiv al instanţelor de judecată; este cazul art. 206 alin. 2 ce prevede posibilitatea asociaţilor de a exclude pe asociatul debitor. Instituindu-se o astfel de excepţie şi recunoscându-se „puterea” adunării generale a asociaţilor de a dispune excluderea, nu vedem de ce nu ar trebui lărgită sfera cazurilor dând posibilitate asociaţilor să stabilească în actul constitutiv şi alte cauze care ar justifica o astfel de sancţiune, urmând ca instanţele să aprecieze şi să dispună măsura respectivă. De altfel, exemplul dat anterior pentru a întări interpretarea restrictivă a modului de reglementare al cazurilor de dizolvare, poate constitui şi un contraargument, în sensul că în privinţa acestei din urmă instituţii juridice legiuitorul a dat posibilitate asociaţilor să prevadă în actul constitutiv şi alte cauze de dizolvare (art. 227 alin. 1 lit. g), astfel că este fără de înţeles de ce în cazul excluderii, care ca şi finalitate nu conduce la dispariţia persoanei juridice şi are un scop sancţionator, totuşi legiuitorul nu a dat posibilitate asociaţilor să identifice şi alte cazuri de excludere.

Situaţiile ivite în activitatea comercială conduc către lărgirea sferei cazurilor de excludere, în doctrină identificându-se câteva dintre acestea¹⁹; spre exemplu, în unele spețe, neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii şi care ar constitui motiv de dizolvare conform art. 227 alin. 1 lit. e), pot constitui şi motiv de excludere pentru asociaţii ce întreţin astfel de neînţelegeri sau în cazul dispariţiei lui affectios societatis, soluţia să nu o constituie dizolvarea societăţii, ci excluderea sau retragerea asociatului care a pierdut această intenţie de a conlucra cu ceilalţi asociaţi.

Concluzii

Așadar, Deczia nr. 28/2021 aduce în prim-plan raportul dintre legea generală și legea specială, iar cum Legea nr. 31/1990 are cu privire la societățile cu răspundere limitată o serie de lacune, face astfel aplicabil dreptul comun, respectiv a Codului civil care în art. 1887 prevede expres că ”prezentul capitol constituie dreptul comun în materia societăților”, însă numai în condițiile reținute de instanța supremă: legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special și derogatoriu Bineînțeles că observând intenția leguitorului ca întreg acest Capitol VII din Titlul IX să constituie dreptul comun, ne întrebăm care este acest drept comun în materie societară? Cum acest capitol în afara dispozițiilor generale, mai reglementează societatea simplă și contractul de asociere în participație, două forme de societate care potrivit art. 1888 nu au personalitate juridică. Excluzând asocierea în participație, care din punctul nostru de vederea fost și rămâne un contract, neputând să o introducem în rândul formelor de societate, nu ne mai rămâne decât societatea simplă. Să înțelegem că în viziunea leguitorului prototipul societar este societatea simplă? Un răspuns afirmativ, ar conduce, așa cum am precizat, pe fondul unui regim superficial al societății cu răspundere limitată, la aplicarea în completare a dispozițiilor de la societatea simplă, ceea ce complică și mai mult situația.

Fără doar și poate, menținerea actualului cadru legislativ pentru societățile cu răspundere limitată este contraproductiv, iar identificarea neajunsurilor și formularea unor propuneri legislative adecvate, care să reprezinte adevărate supape menite să detensioneze raporturile dintre asociați, ar da eficiență principiului salvgardării societăților cu efecte benefice pentru asociați și economie. Lărgirea sferei cauzelor pe cale convențională cu greu va reuși să depresurizeze raporturile dintre asociați și să fie o soluție reală. Limitele Codului civil de drept comun în materia sociteăților, așa cum sunt conturate de Decizia nr. 28/2021, face ca acesta să rămână o Fata Morgana, căci cea ce s-a dorit prin introducerea art. 1887 alin.1 C.civ. nu se regăsește și în practica judiciară.