Hotărâre A.G.A. de repartizare a întregului profit ca dividende. O nouă convocare A.G.A. şi modificarea modului iniţial de repartizare a profitului.
Nu are relevanţă lipsa disponibilităţilor financiare intervenită ulterior datei la care s-a adoptat hotărârea de repartizare a profitului ca dividende şi nici asumarea unor noi obligaţii comerciale nu pot constitui temei pentru revenirea asupra hotărârii iniţiale de fixare a dividendelor, singura excepţie fiind neregularitatea distribuirii conform art. 67 alin. 4 din Legea nr. 31/1990.
(Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 875 din 4 martie 2010)
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 20 din 7 aprilie 2008 Tribunalul Braşov a admis cererea formulată de reclamantul B.V.G. în contradictoriu cu pârâta SC SRL şi s-a dispus anularea hotărârii A.G.A. a pârâtei din 4 octombrie 2007.
Împotriva acestei soluţii a pronunţat apel pârâta arătând că instanţa fondului a nesocotit dispoziţiile legale privitoare la activitatea A.G.A. întrucât la data de 20 martie 2007 A.G.A. faţă de bilanţul contabil din data de 31 decembrie 2006 a decis repartizarea întregului profit pe dividende acesta urmând a fi împărţit între asociaţi în funcţie de disponibilităţile băneşti.
Întrucât s-a acceptat de apelantă o dare în plată, în vederea stingerii unei părţi a datoriei către o societate primindu-se utilaje specifice propriei activităţi a fost înregistrată o pierdere contabilă de 37.247 lei.
Astfel, s-a convocat la 4 octombrie 2007 o nouă hotărâre, ce a decis modificarea repartizării profitului aferent anului 2006 în funcţie de disponibilităţile băneşti fiind inexistent vreun act normativ care să interzică adunării să revină asupra propriei hotărâri şi să decidă o altă repartizare a profitului aferent exerciţiului financiar al anului precedent.
Or, actul normativ ce interzice în mod expres o asemenea practică, O.M.F. nr. 2347/2007 privind modificarea şi completarea I.M.F.P. nr. 1752/2005 nu era în vigoare la data de 4 octombrie 2007 şi deci această posibilitate nu era interzisă de legiuitor, instanţa fiind ţinută să verifice aplicabilitatea în timp a unor dispoziţii legale.
Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, prin decizia nr. 84 din septembrie 2008 a respins apelul ca nefondat.
În fundamentarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut că în raport de profitul realizat în exerciţiul financiar încheiat, ulterioară evoluţie financiar contabilă a societăţii pe anul care vine neputând influenţa în niciun fel cuantumul dividendelor deja fixate.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta SC H.G. SRL Braşov criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Totodată în temeiul art. 103 C. proc. civ. solicită repunerea în termenul de exercitare a căii de atac a recursului.
Înalta Curte constată nulă cererea formulată având în vedere că pentru termenul de 29 octombrie 2009 şi 4 martie 2003 procedura cu recurenta nu a fost îndeplinită dovada de citare fiind restituită cu menţiunea societate mutată de la adresă, iar noul proprietar nu permite afişarea.
Potrivit art. 98 C. proc. civ. „Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărui recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului.
Din economia textului precitat rezultă obligativitatea încunoştinţării în privinţa schimbării domiciliului intervine atât timp cât cauza se află în curs de soluţionare la instanţa de fond, de apel sau de recurs.
Încunoştinţarea instanţei ar trebui să se facă prin petiţie depusă la dosar.
Este adevărat că la dosarul cauzei există o întâmpinare cu referire la un alt număr de dosar cu termen la data de 26 ianuarie 2009 prin care indică acelaşi sediu al societăţii ca şi în cererea de recurs respectiv Municipiul Braşov, cu menţiunea ca, comunicarea actelor de procedură să se facă la SC A.B.B.
Deci acest înscris nu face referire la dosarul cauzei nefiind îndeplinite una din condiţiile prevăzute de art. 98 C. proc. civ.
Această cerere nu a fost comunicată nici prin scrisoare recomandată părţii adverse, situaţie în care nefiind respectate dispoziţia imperativă a dispoziţiilor art. 98 C. proc. civ., se va proceda la constatarea nulităţii căii de atac.
Faţă de cele arătate, în considerarea art. 98 C. proc. civ. Înalta Curte constată nul recursul declarat de pârâta.
Comentariu:
Aspectele interesante relevate de decizia citată nu privesc modul de soluţionare a contestaţiei în anulare, ci soluţia pronunţată de instanţele inferioare pe fond, corectă din perspectiva problemelor de drept substanţial incidente, pe care le-am grupa şi analiza astfel: a) obligativitatea hotărârilor A.G.A. şi eventuala posibilitate de a se reveni asupra unei hotărâri adoptate şi b) relevanţa sub acest aspect a atribuţiei votate, respectiv naşterea unor efecte juridice specifice în cazul stabilirii dividendelor.
a) În doctrină, plecând de la premisa că hotărârile AGA sunt acte de voinţă internă s-a susţinut că acestea pot fi revocate sau modificate oricând de către adunarea generală sub condiţia respectării drepturilor terţilor dobândite de aceştia între timp. O astfel de opiniei nu este la adăpostul criticilor, impunându-se câteva nuanţări în funcţie de efectele faţă de terţi, dar şi a obiectului hotărârii A.G.A.
O primă distincţie s-ar face în funcţie de efectele hotărârii: dacă are sau nu efecte faţă de terţi şi dacă până la momentul la care se revine terţii au dobândit drepturi, căci parte din răspuns este oferit din executarea sau nu a hotărârii A.G.A.
Potrivit art. 131 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 hotărârile A.G.A. nu vor putea fi executate mai înainte de aducerea la îndeplinire a formalităţilor de publicitate prevăzute de art. 131 alin. 4 pentru a fi opozabile terţilor. Din analiza acestui text de lege, rezultă că singura posibilitate a societăţii în sensul "revocării" propriei hotărâri este de a nu da curs formalităţilor de publicitate. Exprimarea acestei posibilităţi nu o au administratorii societăţii, care, dimpotrivă, potrivit art. 73 alin. 1 lit. d, răspund solidar pentru exacta îndeplinire a hotărârilor A.G.A., ci tot acţionarii convocaţi în A.G.A. pot hotărî neefectuarea formalităţilor de publicitate. Sub acest prim aspect, considerăm că puterea de anulare de către societate a propriei hotărâri este indirectă prin neefectuarea formalităţilor de publicitate, astfel că terţii nu pot fi afectaţi în nici un fel.
Cu totul alta este situaţia ulterioară îndeplinirii formalităţilor de publicitate necesare opozabilităţii terţilor. Că este necesară tot timpul intervenţia instanţei judecătoreşti rezultă chiar din art. 132 alin. 2 care prevede că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, astfel că dacă hotărârea în cauză este aptă a produce efecte faţă de terţi, implicit A.G.A. nu mai poate reveni şi singura cale este anularea pe cale judecătorească.
Această ultimă concluzie, în viziunea legiuitorului nu este absolută, odată ce au fost reglementate situaţii contrare. Cu titlu de exemplu, semnalăm cazul art. 231 alin. 1 care prevede că în caz de dizolvare a societăţii prin hotărârea asociaţilor, aceştia vor putea reveni, cu majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a făcut nici o repartiţie de activ. Or, atât timp cât legiuitorul a prevăzut acest caz, putem trage concluzia că acţionarii pot să revină asupra hotărârii şi în alte cazuri, drepturile creditorilor fiind protejate pe calea opoziţiei (art. 231 alin. 4) sau chiar al acţiunii în anulare dacă există motive de nulitate în temeiul art. 132.
Pe de altă parte, tot un argument în sensul posibilităţii chiar a societăţii să anuleze propria hotărâre este oferit chiar de Legea nr. 31/1990, respectiv de art. 48, care prevede în cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor în cel mult 8 zile de la data constatării acestor neregularităţi. Observăm că în acest caz legiuitorul a oferit dreptul societăţii să constate o neregularitate şi să o înlăture, fără intervenţia instanţei de judecată, chiar şi în situaţia în care neregularitatea ar atrage nulitatea societăţii. Considerăm că aceasta este o situaţie distinctă de cea analizată şi, aşa cum reţine şi autorul citat, chiar dacă această posibilitate (neregularitatea să privească un motiv de nulitate) nu este prevăzută expres de legiuitorul, dar nici interzisă, totuşi înlăturarea unei astfel de neregularităţi are la bază ideea de salvare a societăţii, nulitatea fiind soluţia extremă.
b) Cum la primul punct am observat că soluţia diferă în funcţie de posibilitatea ca respectiva hotărâre A.G.A. să producă efecte faţă de terţi, revenind la speţa analizată să putem susţine că atât timp cât obiectul l-a constituit repartizarea profitului sub forma dividendelor, implicit am putea considera că acestea privesc persoana acţionarilor, iar nu pe terţi, astfel că nu am ar exista nici un impediment legal şi că hotărârea A.G.A. astfel luată este conformă cu statutul şi legea.
Credem că soluţia este oferită de analiza dreptului la dividende.
Astfel, dreptul la dividende ca şi de creanţă este afectat de o dublă condiţie suspensivă: înregistrarea de către societate a unui profit şi aprobarea de către adunarea generală a unei hotărâri prin care se distribuie dividende.
Momentul la care se naşte acest drept este data hotărârii adunării generale ordinare care a fixat dividendele. Atât timp cât există o hotărâre prin care explicit s-au stabilit dividendele se poate considera că acesta este momentul la care s-a născut dreptul la dividende; spre exemplu, nu putem asimila acest moment cu data unei hotărâri prin care doar s-a aprobat bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere fără vreo referire directă la dividende; deci, nu este suficient ca adunarea să stabilească generic că există beneficii, fiind necesar a se hotărî ce sumă urmează a se distribui sub formă de dividende, precum şi cuantumul acestora sau că repartizarea se face conform procentelor din actul constitutiv.
Dacă până în momentul stabilirii de către adunarea generală ordinară a acţionarilor a dividendelor, acestea au natura unor drepturi sociale, după adoptarea hotărârii dividendele se transformă într-un drept de creanţă al fiecărui acţionar faţă de societate.
Importanţa stabilirii scadenţei este dată de faptul că de la această dată, pe de o parte, acţionarul poate formula, în termenul de prescripţie general de 3 ani, acţiune în pretenţii faţă de societate, iar pe de altă parte de la această dată societatea datorează dobânzi. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legi speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat (art. 67 alin. 2).
În concluzie, sub acest aspect observăm că nu este suficient ca respective hotărâre să nu privească pe terţi, în speţă acţionarul dobândind un drept de creanţă din momentul adoptării hotărârii în condiţiile arătate mai sus, implicit nu se poate reveni asupra hotărârii; este un drept subiectiv, personal şi relativ, un drept de creanţă, născut şi aflat în patrimoniul său de la data respectivă.
Excepţii de la această concluzie ar fi două: în primul rând, cazul în care acţionarii în unanimitate ar vota în acest sens, însă nu este cazul speţei de faţă în care unul dintre acţionari nu a votat în acest sens şi a atacatat a doua hotărârea A.G.A., iar în al doilea rând ar fi cazul stabilit expres în art. 67 alin. 4 din Legea nr. 31 potrivit căruia “dividendele plătite cu încălcarea dispoziţiilor art. 67 alin. 2) şi 3) se restituie, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască”.
Vătămarea drepturilor unui acţionar sub condiţie suspensivă. Membru majoritar al Asociaţiei Salariaţilor. Lipsă calitate procesuală activă în atacarea hotărârii A.G.A.
Pretinsa vătămare a drepturilor de către un membru al Asociaţiei Salariaţilor, în sensul împiedicării accesului la şedinţa adunării generale a acţionarilor şi a dreptului la informare, nu poate fi reţinută în condiţiile în care nu are calitatea de acţionar al societăţii comerciale. Interesul recunoscut al membrului Asociaţiei Salariaţilor, în promovarea acţiunii, nu poate merge până într-acolo încât să conducă la anihilarea capacităţii celorlalţi acţionari de a hotărî potrivit acestei calităţi, de acţionari cu drepturi depline, avute la momentul adoptării hotărârii.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 265/2010 din 26 ianuarie 2010)
Prin sentinţa nr. 234/CC din 27 ianuarie 2007 a Tribunalului Sibiu s-a respins acţiunea formulată de reclamantul T.I. în contradictoriu cu pârâta SC V.P. SA Sâmbureşti, reţinându-se că motivele de nulitate invocate de reclamant vizează pretinsa vătămare a dreptului unui acţionar sub condiţie suspensivă şi nu pot fi considerate motive de nulitate absolută, aşa încât, devin incidente dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora anularea hotărârii A.G.E.A. se poate cere în termen de cincisprezece zile de la publicarea în Monitorul Oficial, acţiunea fiind introdusă peste acest termen.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia comercială nr. 3/A din 16 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea reţinut următoarele:
Prima instanţă a pronunţat hotărârea atacată pe baza interpretării celor două texte de lege indicate în alin. (2) şi (3) ale art. 132 din Legea nr. 31/1990, făcând referire cu privire la instituţiile reglementate de aceste dispoziţii, aşa încât nu se poate reţine o nemotivare a sentinţei.
Criticile referitoare la nelegală convocare a adunării generale, împiedicarea accesului său la adunare şi, prin aceasta, la informaţiile necesare, cât şi cu privire la condiţiile de cvorum în care au fost adoptate hotărârile la 31 ianuarie 2006 au fost respinse pe considerentul că reclamantul nu are calitatea de acţionar al societăţii, iar aceasta din urmă nu are vreo obligaţie faţă de el, art. 117 din Legea nr. 31/1990 referindu-se doar la persoanele care îndeplinesc această calitate.
Cu privire la susţinerile apelantului conform cărora interesul său procesual rezidă din calitatea sa de „acţionar sub condiţie suspensivă”, Curtea a reţinut că, deşi reclamantul nu este acţionar al SC V.P. SA Sâmbureşti, interesul său decurge din dreptul de a dobândi această calitate, ca membru majoritar al Asociaţiei Salariaţilor, calitate dobândită prin Hotărârea din 27 ianuarie 2000.
Cu toate acestea, interesul recunoscut al reclamantului, în promovarea acţiunii, nu poate merge până într-acolo încât să conducă la anihilarea capacităţii celorlalţi acţionari de a hotărî potrivit acestei calităţi, de acţionari cu drepturi depline, avute la momentul adoptării hotărârii.
În acest context, în care reclamantul nu poate justifica decât săvârşirea unor acte de administrare a dreptului său de a dobândi acţiuni, aflat sub condiţia realizării lui în viitor, împiedicarea reclamantului de a participa la viaţa societăţii comerciale se datorează nu culpei acesteia, ci viciilor propriilor drepturi legate de calitatea sa de acţionar, drepturi afectat de o condiţie care încă nu s-a îndeplinit, prin aceasta dreptul nefiind actual.
Se mai reţine că, prin hotărâre irevocabilă, recurentul a fost exclus din asociaţie şi a pierdut, deci, vocaţia de a dobândi în viitor, pe temeiul acestei calităţii, acţiuni ale SC V.P. SA Sâmbureşti.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, solicitând în principal, casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei şi a sentinţei şi admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi a fost dată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii.
Se susţine că toate argumentele instanţei de apel pornesc de la ideea că reclamantul nu justifică un interes în a ataca hotărârea societăţii prin care membrii Asociaţiei au devenit acţionari.
Într-o acţiune având ca obiect nulitatea hotărârii A.G.E.A., instanţa era obligată să aibă în vedere strict cauze anterioare sau cel mult concomitente adoptării hotărârii.
Recurentul arată că în mod greşit au fost calificate motivele de anulare a hotărârii A.G.E.A. ca fiind relative, în funcţie de persoana care le invocă. Sub acest aspect hotărârea primei instanţe nu este motivată, fondul nefiind cercetat, soluţia corectă din punct de vedere procesual fiind aceea a casării, conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi trimiterii cauzei spre judecare în fond, la prima instanţă.
În mod greşit s-a reţinut că aspectele legate de convocare şi ţinerea adunărilor nu sunt de ordine publică, când, nerespectarea acestora se sancţionează nu nulitatea absolută, deoarece protejează un interes general, cu corelativul recunoaşterii posibilităţii oricărei persoane ce justifică un interes de a invoca nulitatea în discuţie.
De asemenea la momentul 31 ianuarie 2006, ceilalţi membri ai Asociaţiei, terţi şi ei până atunci, au devenit acţionari, ori, recurentul critică tocmai faptul că, la aceeaşi dată, nu i s-au acordat acţiunile cuvenite, adică nu a devenit din terţ, acţionar.
Susţine că este îndreptăţit la repartizarea acţiunilor ca urmare a apartenenţei la Asociaţie la momentul 31 ianuarie 2006, din moment ce critică hotărârea societăţii din aceeaşi dată tinzând la reducerea acţiunilor în patrimoniul Asociaţiei.
Analizarea legalităţii hotărârii A.G.A. a societăţii este nelegală prin prisma unor evenimente ulterioare, apărute după pronunţarea hotărârii şi nu prin prisma condiţiilor concrete existente la momentul adoptării hotărârii criticate.
Intimata SC V.P. SA Sâmbureşti, prin concluzii scrise a solicitat respingerea recursului.
Recursul nu este fondat.
Acţiunea în anularea hotărârii A.G.A. a SC V.P. SA Sâmbureşti s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 care conferă această posibilitate acţionarilor unei societăţii comerciale, ori, dacă se invocă motive de nulitate absolută, oricărei persoane interesate.
Reclamantul nu deţine calitatea de acţionar al pârâtei, iar motivele invocate nu sunt de ordine publică, din acest punct de vedere decizia pronunţată în apel fiind legală, motivând argumentat menţinerea punctului de vedere al primei instanţe, inclusiv prin prisma efectului devolutiv al apelului.
Instanţele au avut în vedere la pronunţarea soluţiilor şi au interpretat art. 132 din Legea nr. 31/1990 atât prin prisma alin. (2), cât şi al alin. (3), statuând legal asupra faptului că împiedicarea reclamantului de a participa la lucrările adunării generale, dată fiind calitatea sa de „acţionar sub condiţie suspensivă” nu poate fi apărată prin dispoziţii de ordine publică.
Lipsa calităţii de acţionar al recurentului nu obligă cu nimic societatea pârâtă să dispună convocarea acestuia la lucrările sale conform art. 117 din Legea nr. 31/1990, interesul invocat de acesta fiind altul decât cel care rezultă din calitatea de acţionar şi care să-i dea dreptul de a contesta chestiuni legate de organizarea şi funcţionarea societăţii, convocarea asociaţiilor şi cvorumul necesar pentru validitatea adoptării hotărârilor.
Din perspectiva interesului reclamantului, acesta nu are un caracter legitim. Prin acţiune reclamantul invocă o vocaţie, iar nu un drept existent chiar dacă la data adoptării hotărârii AGA reclamantul deţine calitatea de asociat al terţului Asociaţia Salariaţilor, această calitate a fost pierdută irevocabil prin decizia nr. 184 din 4 februarie 2008 a Tribunalului Olt care-şi produce efectele, are putere de lucru judecat şi a fost pronunţată anterior deciziei din apel.
Această decizie a validat hotărârea Asociaţiei de încetare a raporturilor cu reclamantul şi care nu a făcut altceva decât să ratifice o hotărâre iniţială anterioară, invocată în apărare de recurent, din 2001, care la aceea dată a fost anulată pentru vicii de formă (prin decizia nr. 451/R/2006 a Tribunalului Caraş-Severin).
Stabilirea irevocabilă a faptului că reclamantul nu are calitatea de membru al Asociaţiei Salariaţilor „Sâmbureşti” – acţionar al pârâtei – respinge vocaţia acestuia de a dobândi acţiunii ale societăţii neavând un drept legitim de a contesta o hotărâre a unei A.G.A. unei societăţi comerciale în care nu a avut niciodată calitatea de acţionar.
Prin urmare, interesul său nu este legitim, nu este născut şi nu este actual, astfel că hotărârea recurată a aplicat corect legea, nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţi de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că nu a trimis cauza spre cercetarea fondului şi motivarea soluţiei de către prima instanţă şi nici nu cuprinde motive străine de natura pricinii, oferind o motivare amplă, clară şi cuprinzătoare asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept ridicate în apel.
Nefiind incident nici unul dintre motivele prevăzute la art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
Comentariu:
Soluţia pronunţată, la adăpost de orice critică, ne dă prilejul să supunem nuanţării câteva aspecte printre care calitatea procesuală activă în atacarea unei hotărâri A.G.A., dacă există o astfel de calitate pentru ce-i ce invocă un drept eventual în dobândirea acestei calităţi şi, în măsura în care am accepta o astfel de posibilitate, limitele exerciţiului drepturilor cu ceilalţi acţionari.
Bineînţeles că pentru stabilirea persoanelor care au calitate procesuală activă, trebuie făcută distincţia între acţiunea în anulare şi acţiunea în constatarea nulităţii absolute, adică acţionarii ce deţin această calitate la data de referinţă, iar în privinţa acţiunii în constatarea nulităţii absolute, art. 132 alin. 3 ea poate fi formulată şi de orice persoană interesată. Nu orice persoană poate formula acţiune în constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri A.G.A., ci chiar dacă este terţ, trebuie să justifice un interes. Din această cauză un terţ nu va putea formula acţiune invocând ca motiv nerespectarea formalităţilor de convocare.
În speţă, instanţele au reţinut că motivele invocate nu se circumscriu unor motive de nulitate absolută, ci unor motive de nulitate relativă.
Punctul de plecare îl constituie analiza drepturilor recurentului ce se prevalează de calitatea de acţionar sub condiţie ce ar decurge din calitatea de membru al Asociaţiei Salariaţilor. Întrebarea este dacă simpla calitate de membru este suficientă şi dacă aceasta poate fi interpretată în sensul recunoaşterii implicite a calităţii de acţionar sub condiţie suspensivă. Pentru a găsi un răspuns mulţumitor se impune a analiza drepturile conferite de calitatea de membru al unei astfel de asociaţii.
Asociaţiile Salariaţilor au fost înfiinţate în baza Legii nr. 77/1994 cu scopul ca salariaţii şi membrii conducerii societăţilor ce se privatizează să poată dobândi acţiunile respectivelor societăţi. În speţă, acţiunile au fost dobândite conform art. 29 pct. 2 de către asociaţie în numele tuturor membrilor şi se transmit acestora după achitarea preţului. Important este că potrivit art. 35 asociaţia exercită în adunarea generală a acţionarilor a respectivei societăţi drepturile de vot corespunzătoare acţiunilor dobândite.
În acest context Asociaţia are dreptul de vot recunoscut legal, inclusiv drepturile aferente protejării acestuia, cum ar fi dreptul la informare, dreptul de a participa printr-un reprezentant la adunările generale, dreptul de a ataca hotărârile A.G.A. Din această perspectivă nici nu mai are rost a analiza alte aspecte cât legea a stabilit cine exercită dreptul de vot şi implicit cine are calitate procesuală activă. Art. 29 alin. 1 este explicit în acest sens odată ce prevede că „asociaţia dobândeşte acţiunile societăţii comerciale astfel (…)”.
Simpla calitate de membru a unuia din salariaţi nu poate fi asimilată calităţii de acţionar sub condiţie suspensivă; este adevărat că pe măsura achitării preţului Asociaţia poate să transmită parte din acţiuni sau la momentul achitării integrale, însă noi nu suntem într-o astfel de situaţie atât timp cât recurentul nu a făcut dovada dobândirii vreunei acţiuni şi se prevalează doar de calitatea de membru nu are relevanţă. Eventual, salariatul, membru al asociaţiei poate justifica un interes şi promova o acţiune în constatarea nulităţii absolute, însă aşa cum au reţinut instanţele de judecată motivele invocate de acesta nu sunt de nulitate absolută; acesta a invocat motive cu privire la convocare, dreptul la informare, accesul la adunarea generală, adică motive ce nu pot fi invocate de un terţ, nefiind susceptibile de a proteja un drept al unei astfel de persoane, ci dimpotrivă acestea au menirea de a proteja doar drepturile acţionarilor, astfel că numai aceştia se pot prevala de încălcarea lor.
Acţiune în nulitate a unor contracte de garanţie reală mobiliară asupra soldurilor pozitive ale conturilor curente prezente şi viitoare. Lipsă de obiect şi obiect nedeterminat. Valabilitatea unor astfel de contracte.
Contul curent este un contract de depozit neregulat ce intră sub incidenţa art. 4 lit. c) din Legea nr. 99/1999, Titlul VI, soldul creditor al unui asemenea cont putând face obiectul în condiţiile art. 6 alin. (5) din lege al unui contract de garanţie reală mobiliară. Nu se poate reţine că astfel de contracte de garanţie reală sunt afectate de nulitate absolută întrucât nu au obiect legal şi nici determinat întrucât contul curent nu este un cont de depozit ci, spre deosebire de acesta este definit de Ordinul B.N.R. din 14 ianuarie 2008 ca fiind contul deschis clienţilor băncii destinat operaţiunilor cerute de încasări şi plăţi.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1139 din 19 martie 2010)
Asupra recursurile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Creditoarea SC P.P. SRL prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, a solicitat în contradictoriu cu debitoarea SC S. SRL şi terţii popriţi SC L.B. SA, sucursala Buzău, SC C.E.B. (România) SA, SC B.L. SA, SC R.B. SA şi SC B.C. SA, pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună validarea popririi înfiinţate în favoarea sa de către executorul judecătoresc P.A.
Întrucât la termenul din 27 mai 2008 creditoarea a invocat excepţia nulităţii absolute a contractelor de garanţie reală mobiliară din 30 martie 2007 încheiat între SC B.L. SA, debitoarea SC S. SRL şi respectiv a contractului de garanţie mobiliară încheiat între SC C.E.B. (România) SA şi SC S. SRL instanţa în baza dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ. a recalificat excepţia invocată ca fiind un capăt de cerere şi în baza dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ. a disjuns capătul de cerere privind anularea celor două contracte de garanţie mobiliară, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 2593/2008.
Tribunalul Buzău, prin sentinţa nr. 1413 din 10 decembrie 2008, a admis acţiunea reclamantei SC P.P. SRL şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a contractului de garanţie reală mobiliară din 30 martie 2007 încheiat între SC B.L. SA şi SC S. SRL precum şi contractul de garanţie reală mobiliară încheiat între SC C.E.B. (România) SA şi SC S. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cele două contracte de garanţie mobiliară nu au un obiect legal şi nici determinat ele fiind încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. şi ale Legii nr. 99/1999 Titlul VI art. 6 alin. (5) lit. b) şi art. 4 lit. c).
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâtele SC B.L. SA şi SC C.E.B. (România) SA au fost soluţionate de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 49 din 27 martie 2009 prin care s-a admis apelul pârâtei SC B.L. SA şi a fost schimbată sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii reclamantei. Prin aceeaşi decizia s-a respins ca tardiv declarat şi apelul pârâtei SC C.E.B. (România) SA.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a constatat în privinţa apelului pârâtei SC C.E.B. (România) SA că apelul a fost depus la oficiul poştal la data de 28 ianuarie 2009 şi înregistrat la Tribunalul Buzău la data de 30 ianuarie 2009, peste termenul legal de declarare prevăzut în mod imperativ de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la apelul pârâtei SC B.L. SA instanţa de control judiciar a reţinut că obiectul contractului de garanţie reală mobiliată din 30 martie 2007, încheiat între pârâta SC B.L. SA şi intimata SC S. SRL Buzău, îl constituie garanţia reală mobiliară asupra soldurilor pozitive ale conturilor curente prezente şi viitoare ale intimatei deschise la toate unităţile SC B.L. SA.
Astfel, instanţa a constatat că, contul curent este un contract de depozit neregulat ce intră sub incidenţa art. 4 lit. c) din Legea nr. 99/1999, Titlul VI, soldul creditor al unui asemenea cont putând face obiectul în condiţiile art. 6 alin. (5) din lege al unui contract de garanţie reală mobiliară.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC P.P. SRL şi pârâta SC C.E.B. (România) SA.
Recurenta-reclamantă SC P.P. SRL prin recursul său a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. raportate la cele ale art. 6 alin. (5) lit. b) şi cele ale art. 4 lit. c) din Legea nr. 99/1999 fiind consecinţa interpretării greşite a art. 4 lit. c) din Legea nr. 99/1999 Titlul VI art. 969 C. civ. Astfel, reţine recurenta, pentru ca o sumă de bani aflată într-un cont bancar să poată face obiectul unui contract de garanţie reală mobiliară, aceasta trebuie să fie depusă într-un cont de depozit pentru o perioadă determinată de timp.
Potrivit recurentei contractele de garanţie reală mobiliară încheiate de cele două societăţi bancare, au ca obiect contul curent pe care debitorul îl are deschis la acestea, situaţie în care aceste contracte de garanţie reală sunt afectate de nulitate absolută întrucât nu au obiect legal şi nici determinat întrucât contul curent nu este un cont de depozit ci, spre deosebire de acesta este definit de Ordinul B.N.R. din 14 ianuarie 2008 ca fiind contul deschis clienţilor băncii destinat operaţiunilor cerute de încasări şi plăţi.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei SC B.L. SA Bucureşti ca nefondat şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei apelate.
Recurenta-pârâtă C.E.B. (România) SA şi-a întemeiat criticile privind decizia recurată, pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. susţinând că data comunicării sentinţei pronunţată de instanţa de fond a fost la 13 ianuarie 2009 şi nu 9 ianuarie 2009 cum eronat a reţinut instanţa de apel întrucât sentinţa nu a fost comunicată la data menţionată în procesul verbal de comunicare a actului procedural.
Recursul reclamantei SC P.P. SRL Buzău este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru a răspunde criticii formulată de recurentă trebuie ca în această analiză să se pornească de la definirea noţiunii de contract de garanţie reală mobiliară care este dată de art. 14 pct. 1 din Legea nr. 99/1999. Potrivit acestor dispoziţii, contractul de garanţie reală este acel contract în baza căruia se instituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui creditor. Scopul şi finalitatea acestui contract constă în asigurarea unei garanţii în executarea obligaţiilor asumată de debitor faţă de creditor. În legătură cu obiectul contractului de garanţie reală mobiliară, recurenta admite că numai soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depunerile de economii ori depozitele la termen deschise la instituţiile bancare sau financiare pot forma obiectul acestor contracte.
Susţinerea recurentei nu va fi reţinută, întrucât nesocoteşte art. 6 alin. (1) din legea mai sus citată prin care se stabileşte că pot forma obiectul unui contract de garanţie reală mobiliară toate bunurile mobile corporale şi incorporale înţelegând prin acestea şi sumele de bani aflate în conturile curente ale unei persoane fizice sau juridice. Ca argument în plus în raport de această concluzie care se desprinde din art. 6 alin. (1) din lege pot fi aduse şi dispoziţiile art. 18 din Titlul VI în care se specifică în mod expres faptul că pot forma obiect al unui contract de garanţie reală mobiliară şi bunurile viitoare aşa încât cu atât mai mult poate face obiectul contractului de garanţie şi contul la vedere care este numit în mod obişnuit “cont curent”.
În acelaşi sens trebuie interpretate şi prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 99/1999 Titlul VI prin care se definesc termenii utilizaţi în cadrul capitolului intitulat „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”.
Potrivit art. 4 lit. c) prin cont de depozit se înţelege depozitul pe termen, depozitul de economii, la vedere, carnete de economii şi alte conturi similare deschise la o bancă.
Aşadar, concluzia care se impune este aceea că prin cont de depozit se înţelege orice cont deschis la o bancă indiferent dacă este pe termen sau la vedere prin acest tip de cont (la vedere) fiind derulate operaţiunile curente ale titularului contului, aşa încât instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale, decizia fiind la adăpost de orice critică.
În consecinţă, recursul reclamantei, conform art. 312 C. proc. civ., va fi respins.
Recursul C.E.B. (România) SA Bucureşti, va fi anulat ca netimbrat.
Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la art. ll şi art. 20 alin. (1) – (3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată şi la dispoziţiile art. 302 alin. (2) C. proc. civ. a luat în examinare, cu precădere, excepţia netimbrării cererii de recurs formulată de pârâta C.E.B. (România) SA Bucureşti şi a reţinut:
Conform art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe care potrivit art. 20 alin. (1) din această lege se plătesc anticipat, sau în mod excepţional până la termenul stabilit de instanţă.
Având în vedere criticile formulate în recurs, raportat la soluţia instanţei anterioare, Înalta Curte în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 146/1997 şi art. 1 din O.G. nr. 32/1995 a stabilit în sarcina recurentei pârâte obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în sumă de 4 lei şi 0,15 lei timbru judiciar, recurenta fiind citată cu această menţiune.
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenta pârâtă nu s-a conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din citaţia pentru termenul din 19 martie 2010, când procedura a fost legal îndeplinită, Înalta Curte, urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din O.G.nr. 32/1995 şi să dispună anularea recursului pârâtei, ca netimbrat.
În temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul reclamantei va fi respins ca nefundat, iar recursul pârâtei va fi anulat ca netimbrat.
Comentariu:
Decizia pronunţată aduce în discuţie valabilitate şi efectele unor contracte de garanţie reală mobiliară asupra soldurilor pozitive ale contractului de cont curent, cu privire la care facem câteva precizări de ordin teoretic menite a constitui, pe lângă temeiul în drept oferit de Legea nr. 99/1999, un fundament pentru soluţiile pronunţate. Astfel, prin contractul de cont curent se înţelege contractul prin care două persoane ce se găsesc în raporturi de afaceri se obligă a-şi acorda una alteia credit, trecând remizele lor reciproce într-un cont ca simple articole de credit şi debit, astfel că creditoare nu va mai fi decât acea persoană care, la încheierea contului va avea în favoarea sa un sold creditor. Nu trebuie să confundăm contractul de cont curent cu contractul de deschidere de credit în cont curent. Contractul de deschidere de cont curent reprezintă o înţelegere prin care una dintre părţi se obligă să facă celeilalte avansuri într-o anumită limită, iar aplicaţia sa nu este decât o expresie contabilă.
În Normele metodologice de utilizare a Planului de conturi pentru societăţile bancare, aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1418 din 1 august 1997 şi prin Ordinul Guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 344 din 1 august 1997 se menţionează la punctul 54 că în conturile curente ale clientului, deschise la bănci, sunt evidenţiate disponibilităţile clientelei şi operaţiunile de încasări şi de plăţi dispuse de aceasta. Disponibilităţile pot fi retrase de titularii de conturi în orice moment fără preaviz. Conturile curente ale clientelei permit efectuarea de depuneri pentru a putea utiliza serviciile băncii. Soldurile creditoare ale conturilor curente reprezintă disponibilităţile clientelei, iar soldurile debitoare ale acestora reprezintă plăţile efectuate de clientelă pe descoperit de cont neautorizat. De asemenea, în Legea nr. 70 din 8 mai 1934 pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă se prevede că dispoziţiile privind contractul de cont curent din Codul comercial se vor aplica şi deschiderilor de credit în cont curent, precum şi oricăror operaţiuni de credit în cont curent, chiar dacă nu sunt constatate prin act scris.
Fiecare prestaţie efectuată între cei doi corentişti, odată cu înscrierea în cont, îşi va pierde individualitatea şi se va contopi în masa de înregistrări din debitul şi creditul contului. Creanţele şi datoriile oricăruia dintre partenerii contractului, care intră în acest cont, se depersonalizează, devenind simple articole de debit sau de credit. La termenul stabilit de corentişti pentru încheierea contului se va calcula soldul contului pentru a se stabili care dintre aceştia este dator celuilalt. Soldul rezultat la un moment determinat este singurul care califică pe una din părţi ca fiind debitor sau creditor.
"Prin urmare, în raporturile ce decurg din contractul de cont curent niciuna dintre părţile contractante nu se desemnează de la început ca creditor sau ca debitor exclusiv şi nici nu se comportă ca atare în decursul executării contractului, ci fiecare contopeşte în persoana sa în mod individual ambele calităţi: de creditor şi debitor. Această situaţiune încetează numai la închiderea contului, operaţiune finală care diferenţiază pe debitor de creditor, făcând ca cele două mase omogene de credit şi debit să se compenseze şi să dea loc la soldul creditor, pentru care exista acţiune în justiţie". Utilitatea contractului de cont curent rezidă în faptul că funcţionează ca un instrument simplificat de compensare a creanţelor reciproce între corentişti şi, de asemenea, o modalitate de creditare temporară între aceştia pe o perioadă determinată până la încheierea contului.
I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 355; Sorin David, în Legea societăţilor comerciale.Comentariu pe articole, Ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Cucureşti, 2006, p. 398.
De altfel, autorul citat (Sorin David, în op. cit., p. 390) face o astfel de precizare la p. 390 arătând că "hotărârea fiind revocabilă atât timp cât nu a produs efecte faţă de terţi"
În sensul că momentul naşterii dreptul de creanţă este cel al datei la care s-a aprobat bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi a se vedea C.S.J. decizia nr. 4474/2002.
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2046/2003, în Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 243.
Legea nr. 77/1994 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale
I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, Bucureşti, 1929, p. 3; C. Poruţiu, Curs de drept comercial, Bucureşti, 1938, p. 4.
Cu privire la această deosebire I.L. Georgescu, Contul curent, Revista de Drept Comercial nr. 2/1996, p. 12-15.
Publicată în M. Of. nr. 105 din 8 mai 1934, abrogată prin Decretul-Lege nr. 149 din 1990.
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, 2007, p. 535.
Curtea de Casaţie, III decizia nr. 33/1931, Pandectele Române, 1931, I, p. 92